(Foto: la Cluj, cu cercetătoarea Rodica Marian, la o expoziție prilejuită de Festivalul Blaga, 2007 arhiva Elena Agachi)
Întîlnirile importante ale vieţilor noastre sînt, în bună măsură, inenarabile. Cuvintele spun prea puţin, uneori par să sune nepotrivit, chiar fals. O astfel de întîlnire a fost pentru mine cea cu profesorul Dumitru Irimia, cu care am avut şansa şi bucuria să lucrez o teză de doctorat; e destul de greu, aşadar, să formulez cîteva rînduri care să cadă, aşa cum se cuvine, pe esenţa lucrurilor.
Nu am căderea să vorbesc despre ţinuta ştiinţifică a lucrărilor sale, despre efortul uriaş de a crea Dicţionarul Eminescu, prin care cultura română dobîndeşte unul dintre puţinele instrumente serioase de cercetare a propriilor valori, aşa cum există în spaţii culturale europene cu o tradiţie bine consolidată. Aş vrea să spun doar cîte ceva despre două însuşiri care sînt întotdeauna semnul sigur al unei calităţi umane superioare şi al valorii adevărate: generozitatea şi modestia.
Deşi tot timpul angajat în multe proiecte – poate prea multe, nu s-a cruţat deloc -, profesorul Irimia era mereu disponibil, prietenos, fără morgă, pentru cei care doreau cu adevărat să înveţe; intransigenţa lui faţă de impostură şi stupiditate obraznică era dublată de o generozitate şi atenţie ieşite din comun pentru învăţăceii pe care îi preţuia şi pe care i-a sprijinit necondiţionat. Sînt binecunoscute deschiderea şi afecţiunea specială pentru mai puţin norocoşii confraţi din Basarabia şi Bucovina, care au considerat, pe drept cuvînt, că întîlnirea cu Profesorul a fost pentru ei o şansă providenţială. A sacrificat mult din timpul pe care l-ar fi putut dedica lucrărilor proprii pentru cei pe care i-a ajutat şi i-a îndrumat în diverse feluri.
Nu încerca niciodată să îşi impună ideile, îi plăcea independenţa de gîndire, chiar dacă vedea lucrurile într-un mod diferit de al celor pe care îi coordona; nu îşi recomanda lucrările proprii, nu a vorbit despre titlurile de Doctor Honoris Causa primite. M-aş fi bucurat să văd cum arată textele de Laudatio, a evitat elegant să mi le arate, cu o reţinere care, într-o lume a tuturor orgoliilor şi vanităţilor, pare aproape incredibilă. În prefaţa uneia din ediţiile Eminescu pe care le-a îngrijit la Polirom vorbeşte despre smerenia cu care trebuie să te apropii de un mare creator. E un termen cu o încărcătură mult mai profundă decît modestie şi cred că i se potriveşte nu doar în respectivul context.
Plecarea atît de neaşteptată a Profesorului a îndurerat multă lume; există însă o mîngîiere în faptul că, deşi a fost chemat la Marea Întîlnire mult mai devreme decît am fi crezut, nu a plecat în uitare. A luat cu el o parte din cei care l-au iubit şi l-au preţuit (Gabriel Liiceanu spune undeva că moartea oricărui om apropiat este şi o repetiţie pentru propria noastră moarte), dar, totodată, o parte din el a rămas aici, în fiinţa celor cărora, într-un fel sau altul, le-a marcat existenţa.
Îmi place să îmi închipui că Profesorul s-a întîlnit cu autorii pe care i-a cultivat cu atîta dragoste şi profundă înţelegere: Eminescu, Panait Istrati, Max Blecher, Aniţa Nandriş…şi că se află cu ei într-un dialog nesfîrşit.
Dacă vrem să-l păstrăm între noi, ne putem întreba din cînd în cînd cît din lecţia implicită a vieţii lui – capacitatea de sacrificiu în numele unor cauze care depăşesc interesele mărunte, generozitatea şi simplitatea – am încercat, după puterile noastre, să ducem mai departe.
onor dumitru irimia
