Dumitru Irimia şi lumea lui Eminescu (Andrei Bodiu)

Unul dintre cele mai frumoase evenimente din viaţa mea, din fericire repetat de-a lungul multor ani, se numeşte Colocviul Naţional “Mihai Eminescu” de la Iaşi. Imaginea acestei minuni academice se leagă indisolubil în mintea mea de profesorul Dumitru Irmia. Nu despre activitatea de cărturar a profesorului Irimia voi vorbi deşi ar fi de surprins extraordinara uşurinţă şi firescul cu care se mişca în domeniul filologiei indiferent dacă era vorba de literatură, de limba română contemporană sau de stilistică. Din acest punct de vedere Dumitru Irimia era unul dintre ultmii cărturai de Şcoală Veche. Dumitru Irimia este, prin stăruinţa cu care a organizat, ajutat de câţiva colegi, Colocviul Naţional “Mihai Eminescu”, un creator de şcoală. Puţine nume importante ale criticii şi istoriei literare româneşti de astăzi nu au trecut, de-a lungul vremii, măcar o dată pe la Iaşi, în superbele zile de mai ale colocviului. Şi acum îmi amintesc emoţionat cum profesorul Irimia ne primea în dimineţile de joi ale Colocviului în Aula “Mihai Eminescu” cu mereu aceleaşi cuvinte : “Bine aţi venit acasă” Profesorul Dumitru Irimia a făcut pentru marele nostru poet unul dintre cele mai importante şi semnificative lucruri care s-au făcut vreodată. A strâns în jurul operei eminesciene, generaţii după generaţii de tineri care au păstrat memoria lui Eminescu şi care au dus mai departe şirul interepretărilor operei acestuia. A făcut-o cu un devotament netrucat, cu o modestie extraordinară şi cu o generozitate neegalată. Aşa cum şi-l aminteşte prietenul meu Mircea A. Diaconu, Dumitru Irimia avea o capacitate exemplară de a comunica cu studenţii, de a-i face să se simtă egalii lui. Evident nu erau egalii lui, dar profesorul îşi desfăşura generozitatea fără niciun fel de ostentaţie. La sfârşitul deceniului satanic al lui Nicolae Ceauşescu, în anii 80, Colocviul era, pentru mine, una dintre puţinele raze de lumină. Dumitru Irimia a ţinut manifestarea , cu pricepere, în afara oricăror intruziuni ale aberaţiei comuniste. Ştiinţa sa a creat, de-a lungul a decenii, un climat de dezbatere ştiinţifică de cel mai înalt nivel, a statornicit prietenii care nu au pierit şi a cultivat un climat al diversităţii de opinie exemplar. Tactul său a făcut ca niciodată studenţii să nu plece prea afectaţi de un eşec sau excesiv de fericiţi pentru un premiu. Premiile ţineau, toate, de firescul desfăşurării colocviului. În 2005 când am lansat la Facultatea de Litere a Univeristăţii Transilvania din Braşov proiectul Colocviului Naţional Univeristar de Literatură Română Contemporană am încercat să pun în practică cîte ceva din meseria “furată” pe lângă domnul Irimia. Excelent profesionist, domnul Irimia era un om modest şi discret. Când îl mai enerva câte ceva, şi e inevitabil când organizezei ceva să nu existe şi astfel de momente, prefera să se închidă în el şi să nu discute. Nu l-am văzut niciodată ieşindu-şi din fire, deşi tensiuni de tot felul existau. A încercat să dizolve cu blândeţe rivalităţile dintre centrele unviersitare şi să le transfere într-un climat de colaborare în care, cu fair-play, toţi ar fi trebuit să-i recunoscă pe cei mai buni. A urmărit cu tenacitate ideea că cea mai importantă rămâne omagierea lui Eminescu şi faptul că a făcut din Colocviul Naţional „Mihai Eminrscu” cea mai longevivă manifestare studenţească din istora literelor româneşti este, după mine, măsura calităţilor domnului Irimia.
Din păcate la ultima ediţe, când a rostit discursul inaugural am lipsit. Prmisem veşti că e bolnav dar nu mi-am imaginat că ne va părăsi atât de repede. Îmi e însă şi acum în minte silueta sa subţire, înaltă, ochii lui de o expresivitate aparte şi zîmbetul ironic pe care îl transforma, uneori, într-un râs abundent. Mi-aş dori ca şi la anul, în mai, să intru în Aula Eminescu, să ma aşez pe unul dintre scaunele pluşate maro şi să-l aud pe domnul Irmia spunându-ne : “bine aţi veni acasă”. Dacă mă gândesc bine, sînt sigur că îl voi auzi.