Valentina Butnaru despre Dumitru Irimia

Draga Cristina,
Am citit, cu infrigurare si cu multa rabdare, Intreviul. Este o evocare in care sunteti , si tu si Maria, in egala masura,
pline de dragoste si de durere, dar si de plinatatea Fiintei Profesorului. Eu l-as citi, cu voce tare, in toate salile de curs,
in fata tuturor studentilor de la Litere, din  Romania si din Basarabia. Starea de libertate, despre care ai stiut sa vorbesti atat de bine, l-a facut total  diferit de toata lumea, chiar din clipa in care  l-am cunoscut, cred ca era pe 31 August 1990.  Stiu ca a iubit Venetia, dar a ales Basarabia… Cand ati revenit din Italia, asa si mi-a spus:  “Imi  place Italia, as fi ramas acolo, dar  as merge mai curand prin satele din Basarabia, unde stiu ca as putea ajuta cu ceva copiii si profesorii.”  Mi-ar fi placut sa citesc jurnalele lui nescrise. Jurnalul profan si Jurnalul sacru, la care te referi tu. Presupun ca  le-ai putea scrie si tu. Eu  inca nu am curajul sa recitesc mesajele lui, cele dintre conferintele “Limba Romana – Azi”, din care se intrazareste atat de bine omul care a fost.
Cu tine, am invatat inca o lectie – “in cadrul caruia”, si  parca il aud intreband: “Cum ai zis?”

Stiu ca ai inca multe de facut, Cristina, si le vei face, in numele Profesorului. Astfel, nu te vei mai simti atat de singura.
Si mie imi este dor. N-am reusit sa-i spun foarte multe lucruri si sa-l intreb inca multe… Tot mi se parea ca nu e cazul, sau ca nu-i atat de important pentru el, care era  prea solicitat de  toata lumea din jur.

Iti doresc liniste si impacare.
Eu l-am inmormantat, nu demult, pe tata, si incerc sa ma  deprind cu gandul ca atunci cand nu mai  ai parinti, ramai pe propria raspundere. Dar, numai asa poti  sa stii daca ai invatat bine lectiile pe care le-ai primit toata viata.

Te imbratisez,
Valentina

Cristina Hermeziu despre Dumitru Irimia

Draga dna Cristina,

m-a rascolit in profunzime evocarea dvs…

Acum doua zile m-am gindit la profesorul Irimia si l-am pomenit in gind si in inima; asistam la o lansare de carte aici la Paris, – una de jurnalism, despre teroria reportajului- si se spuneau atitea lucruri superficiale, incit m-am pomenit comentind in gind cu profesorul meu, instanta mea superioara, cele ce auzeam. Si nu va ascund ca am avut o stringere de inima ca niciodata, de constientizare dureroasa: singura fiinta de pe lumea asta care ar fi vrut si m-ar fi facut sa scriu o carte pornind de la teza de doctorat, nu mai este acolo, sa-mi fixeze termenele de respectat, ca un inger pazitor sever si drept. Ar fi fost o carte buna. Pentru ca ar fi avut girul domniei sale, ar fi fost o carte temeinica, profunda. Am s-o fac probabil, ca sa-i onorez memoria si sa-mi alin datoria morala. Dar o sa-mi lipseasca etern corectura dumnealui, singura care conta pentru mine.

Am pastrat foile manuscrise ale tezei de doctorat cu insemnarile dumnealui pe margini. Ca-ntr-un ritual, in fiecare primavara, de trei ani deja, cind vin la Iasi sa tin un seminar cu studentii de la jurnalism, le am cu mine si le vorbesc studentilor cu ele sub ochi…

Stiti ce era extraordinar in relatia cu dl Irimia? Orice discutie mergea la esenta. Am convingerea ca putea atinge orice subiect cu aceeasi clarviziune si putere de patrundere, nu doar pentru sine ci si pentru cel din fata sa. Uneori am sentimentul ca eticheta “eminescolog” il reduce. Profesorul Irimia putea decortica totul cu aceeasi limpezime, totul insemnind teritoriul creatiei umane…

Eram sfioasa in fata domniei sale, nu m-am simtit niciodata pe deplin relaxata, voiam tot timpul sa nu-l dezamagesc, sa fiu la inaltime. De mirare, avea intruna timp pentru ceilalti. Cind avea timp pentru sine? O stiu prea bine: timpul pentru ceilalti era timpul sau, pentru sine. Asa era construit, sa “insoteasca” timpul celorlati, devenirea lor. Pentru ca domnia sa a trait inaintea fiecaruia dintre noi ca sa ne poata anume insoti. E cel mai frumos adevar pe care l-am auzit pina acum: “ca si cum ar fi trait inaintea lui Eminescu“.

Mi-a fost dat sa mai cunosc o singura persoana de calibrul domniei sale, in stare sa aiba in mod natural timp si spirit pentru ceilalti, oricind, si nici ea nu mai este, Vanda Condurache. Uneori ma gindesc ca disparitia unor astfel de fiinte rare a coagulat totusi ceva profund in noi, cei care le-am fost aproape o vreme, din varii motive. Ca un fel de dar dureros pe care il primim inca,  si care ramine de descoperit si de impartasit.

Ma bucur sa evoc acum cu dvs toate aceste lucruri pe care m-ati facut sa le retraiesc. Undeva pe un hol de universitate l-am auzit recitind un haiku pe care tocmai mi-l publicase nu stiu ce revista literara: “Ce bine ca m-am nascut/ dupa ce/ a nemurit Eminescu“. Se bucura ca un copil.

Si mai aud pur si simplu risul domniei sale: urca de pe Strada Garii, eu veneam de undeva spre aceeasi intersectie de linga Fundatie, cu o paine in mina. “Tie-foame, Cristina?” Mie, care mi se parea ca e unul din profesorii de neatins, in fata caruia trebuia sa fii nevazut sau sa sclipesti, acest salut prea simplu si prea uman, m-a fericit.

Va imbratisez,

Cristina Hermeziu