Draga dna Cristina,
m-a rascolit in profunzime evocarea dvs…
Acum doua zile m-am gindit la profesorul Irimia si l-am pomenit in gind si in inima; asistam la o lansare de carte aici la Paris, – una de jurnalism, despre teroria reportajului- si se spuneau atitea lucruri superficiale, incit m-am pomenit comentind in gind cu profesorul meu, instanta mea superioara, cele ce auzeam. Si nu va ascund ca am avut o stringere de inima ca niciodata, de constientizare dureroasa: singura fiinta de pe lumea asta care ar fi vrut si m-ar fi facut sa scriu o carte pornind de la teza de doctorat, nu mai este acolo, sa-mi fixeze termenele de respectat, ca un inger pazitor sever si drept. Ar fi fost o carte buna. Pentru ca ar fi avut girul domniei sale, ar fi fost o carte temeinica, profunda. Am s-o fac probabil, ca sa-i onorez memoria si sa-mi alin datoria morala. Dar o sa-mi lipseasca etern corectura dumnealui, singura care conta pentru mine.
Am pastrat foile manuscrise ale tezei de doctorat cu insemnarile dumnealui pe margini. Ca-ntr-un ritual, in fiecare primavara, de trei ani deja, cind vin la Iasi sa tin un seminar cu studentii de la jurnalism, le am cu mine si le vorbesc studentilor cu ele sub ochi…
Stiti ce era extraordinar in relatia cu dl Irimia? Orice discutie mergea la esenta. Am convingerea ca putea atinge orice subiect cu aceeasi clarviziune si putere de patrundere, nu doar pentru sine ci si pentru cel din fata sa. Uneori am sentimentul ca eticheta “eminescolog” il reduce. Profesorul Irimia putea decortica totul cu aceeasi limpezime, totul insemnind teritoriul creatiei umane…
Eram sfioasa in fata domniei sale, nu m-am simtit niciodata pe deplin relaxata, voiam tot timpul sa nu-l dezamagesc, sa fiu la inaltime. De mirare, avea intruna timp pentru ceilalti. Cind avea timp pentru sine? O stiu prea bine: timpul pentru ceilalti era timpul sau, pentru sine. Asa era construit, sa “insoteasca” timpul celorlati, devenirea lor. Pentru ca domnia sa a trait inaintea fiecaruia dintre noi ca sa ne poata anume insoti. E cel mai frumos adevar pe care l-am auzit pina acum: “ca si cum ar fi trait inaintea lui Eminescu“.
Mi-a fost dat sa mai cunosc o singura persoana de calibrul domniei sale, in stare sa aiba in mod natural timp si spirit pentru ceilalti, oricind, si nici ea nu mai este, Vanda Condurache. Uneori ma gindesc ca disparitia unor astfel de fiinte rare a coagulat totusi ceva profund in noi, cei care le-am fost aproape o vreme, din varii motive. Ca un fel de dar dureros pe care il primim inca, si care ramine de descoperit si de impartasit.
Ma bucur sa evoc acum cu dvs toate aceste lucruri pe care m-ati facut sa le retraiesc. Undeva pe un hol de universitate l-am auzit recitind un haiku pe care tocmai mi-l publicase nu stiu ce revista literara: “Ce bine ca m-am nascut/ dupa ce/ a nemurit Eminescu“. Se bucura ca un copil.
Si mai aud pur si simplu risul domniei sale: urca de pe Strada Garii, eu veneam de undeva spre aceeasi intersectie de linga Fundatie, cu o paine in mina. “Tie-foame, Cristina?” Mie, care mi se parea ca e unul din profesorii de neatins, in fata caruia trebuia sa fii nevazut sau sa sclipesti, acest salut prea simplu si prea uman, m-a fericit.
Va imbratisez,
Cristina Hermeziu
onor dumitru irimia
Aş putea subscrie la multe idei din acest text emoţionant, tulburător (ca şi interviul la care se referă.
Cunosc bine dorinţa intensă de a nu-l dezamăgi pe magistru şi darul lui nepreţuit de a te provoca să-ţi depăşeşti tot felul de limite.
Şi eu am păstrat însemnările pe marginea referatelor şi a tezei, ba chiar şi foaia pe care m-a ajutat să schiţez planul lucrării, înainte de admiterea la doctorat, cînd pentru mine multe lucruri pluteau încă nedefinit.
Şi mie mi-e dor de uşurinţa cu care profesorul nostru se mişca în lumea ideilor, de discuţiile acelea esenţiale care îţi făceau bine, cînd simţeai ce încărcătură binecuvîntată pot avea cuvintele.
Cunosc şi bucuria de a-l vedea entuziasmat de cîte o ispravă a unui învăţăcel şi felul simplu şi prietenesc în care se purta (foarte departe de imaginea acreditată de profesor sever şi temut).
Ştiu – vai – şi cum ţi se strînge inima cînd trebuie să îţî aduci aminte (fără să poţi accepta întru totul) că dialogul cu unul dintre reperele tale importante nu mai e posibil decît în gînd.
Şi cred şi eu că darul primit prin această întîlnire se articulează şi rodeşte încă, fiindcă unele realităţi nu încetează odată cu dispariţia lor în timp, ci se prelungesc dincolo de acest prag, rămînînd mereu deschise şi vii…
Comentariu prin Discipol — noiembrie 21, 2010 @ 11:55 am