Draga Cristina,
Am citit, cu infrigurare si cu multa rabdare, Intreviul. Este o evocare in care sunteti , si tu si Maria, in egala masura,
pline de dragoste si de durere, dar si de plinatatea Fiintei Profesorului. Eu l-as citi, cu voce tare, in toate salile de curs,
in fata tuturor studentilor de la Litere, din Romania si din Basarabia. Starea de libertate, despre care ai stiut sa vorbesti atat de bine, l-a facut total diferit de toata lumea, chiar din clipa in care l-am cunoscut, cred ca era pe 31 August 1990. Stiu ca a iubit Venetia, dar a ales Basarabia… Cand ati revenit din Italia, asa si mi-a spus: “Imi place Italia, as fi ramas acolo, dar as merge mai curand prin satele din Basarabia, unde stiu ca as putea ajuta cu ceva copiii si profesorii.” Mi-ar fi placut sa citesc jurnalele lui nescrise. Jurnalul profan si Jurnalul sacru, la care te referi tu. Presupun ca le-ai putea scrie si tu. Eu inca nu am curajul sa recitesc mesajele lui, cele dintre conferintele “Limba Romana – Azi”, din care se intrazareste atat de bine omul care a fost.
Cu tine, am invatat inca o lectie – “in cadrul caruia”, si parca il aud intreband: “Cum ai zis?”
Stiu ca ai inca multe de facut, Cristina, si le vei face, in numele Profesorului. Astfel, nu te vei mai simti atat de singura.
Si mie imi este dor. N-am reusit sa-i spun foarte multe lucruri si sa-l intreb inca multe… Tot mi se parea ca nu e cazul, sau ca nu-i atat de important pentru el, care era prea solicitat de toata lumea din jur.
Iti doresc liniste si impacare.
Eu l-am inmormantat, nu demult, pe tata, si incerc sa ma deprind cu gandul ca atunci cand nu mai ai parinti, ramai pe propria raspundere. Dar, numai asa poti sa stii daca ai invatat bine lectiile pe care le-ai primit toata viata.
Te imbratisez,
Valentina
onor dumitru irimia
