ADÂNCA LUI OMENIE – LUMINA UNEI CONŞTIINŢE
Dacă ar fi să spun ceva despre ceea ce eram noi, cei din generaţia mea, pe vremea studenţiei noastre, cred că cea mai potrivită ar fi afirmaţia că cei mai mulţi dintre noi eram nişte tineri care mergeam neştiutori, dar încrezători pe drumurile vieţii. Şi nici n-ar fi de mirare o asemenea afirmaţie, căci noi eram ultima generaţie dintre cele pentru care clasa a X-a era ultima clasă de liceu. La 17 ani eram studenţi. Pe de altă parte, puterea de atunci (eram studenţi în anii 1957-1962) avea grijă ca multe din cele ce se petreceau în lume şi în ţară, unele dintre ele deosebit de grave, să nu ajungă la cunoştinţa noastră. Iar înţelesul multora din cele despre care aveam ştiinţă pentru noi rămânea ascuns. Lipsa de experienţă a vieţii îşi spunea din plin cuvântul.
Şi totuşi, erau printre noi câţiva colegi care, fără a pierde nimic din prospeţimea pe care o presupunea vârsta, ştiau să vadă lucrurile cu destulă maturitate, să pătrundă dincolo de aparenţele celor ce se petreceau în jurul lor, să vadă, acolo unde era cazul, gravitatea unei situaţii, iar dintre aceştia primul care în mod firesc, aş zice, îmi vine în minte este cel căruia noi toţi îi spuneam Titi, cunoscut mai apoi, în lumea intelectualităţii ieşene şi nu numai, ca profesorul Dumitru Irimia de la Universitatea “Al. I. Cuza”.
În mod firesc am spus pentru că, fiind colegi de grupă şi locuind în acelaşi cămin studenţesc, în unii ani chiar în aceeaşi cameră, dar mai ales pentru că erau între noi unele afinităţi, am fost oarecum mai apropiaţi şi, deci, am avut posibilitatea de a ne cunoaşte mai bine. Cum am spus însă, cei mai mulţi dintre noi, eram prea neştiutori în ale vieţii pentru a putea spune despre cunoaşterea noastră că trecea dincolo de un anumit strat de suprafaţă. De aceea, poate, într-un anumit fel, aproape toţi ne simţeam egali . Diferenţe, în plan valoric şi cu atât mai mult în plan social, nu prea se vedeau sau, dacă totuşi existau unele, nu prea ţineam cont de ele.
Iată-l pe cel pe care l-am amintit deja, pe Titi Irimia! Cine ar fi putut să vadă în el, pe vremea aceea, personalitatea ce avea să se afirme prin ani cu atâta putere? Cine ar fi putut să vadă în el omul care, în condiţii atât de vitrege în care ne-a fost dat să lucrăm, avea să facă atât de mult pentru cultura noastră? Cine ar fi putut spune pe atunci că el va deveni ceea ce abia acum, după trecerea sa dincolo de hotarele timpului şi spaţiului, se vede – creator de şcoală? (Vezi, spre exemplu, felul în care se afirmă foştii săi studenţi la colocviile anuale pe care Fundaţia “Credinţă şi Creaţie. Academician Zoe Dumitrescu- Buşulenga – Maica Benedicta”le organizează în luna august a fiecărui an la Mănăstirea Putna, unde îşi are sediul!).
Astăzi însă, când anii au trecut şi pe lângă experienţa acumulată s-a adăugat şi un dram în plus puterii noastre de cunoaştere, înţelegem că unele gesturi, cuvinte şi atitudini ale colegilor noştri ar fi putut spune ceva, în unele cazuri chiar mult, despre zonele de adâncime ale personalităţilor lor în devenire. Şi, dacă e adevărat că atitudinea creează viitorul, atunci tocmai această atitudine, raportată la diferite situaţii de viaţă, ar fi putut spune mult despre ceea ce ilustrul nostru coleg avea să devină în decursul anilor.
Voi da două exemple doar, aducând în prezent cu puterea amintirii situaţii de viaţă, momente din vremea studenţiei noastre, trăite de mine cu multă intensitate tocmai datorită caracterului lor de excepţie. Eram aproape de sfârşitul celui de al doilea an de studenţie şi, în sesiunea care ne sta în faţă, aveam de trecut examenul nostru cel mai greu din acel an – limba latină. Profesorul nostru, d-l Octav Tcaciuc, avea metoda sa de lucru cu studenţii. Venea, mai întâi, cu partea teoretică (probleme ale gramaticii limbii latine). Explica, exemplifica şi, după aceea, urmau aplicaţiile – texte dinainte pregătite pe care cei care doreau dintre studenţi, ajutaţi de profesor, le descifrau. Spre sfârşitul anului al doilea, profesorul nostru a observat că unii dintre noi, între care mă număram, nu se angajau niciodată în descifrarea acestor texte (Venisem la facultate cu un semestru mai târziu. A trebuit să recuperez din mers ceea ce se făcuse în primul semestru şi pregătirea pentru limba latină, pe care nu o făcusem în liceu, am tot amânat-o, iar pe măsură ce timpul a trecut mi-a fost tot mai greu să încep şi aici recuperarea.). Numele noastre au fost notate undeva, într-un caiet. Mă întrebam tot mai îngrijorat cum o voi scoate la capăt cu limba latină, dar întrebarea mea rămâne mereu fără răspuns.
Ajutorul mi-a venit însă la timp şi neaşteptat. Titi Irimia, unul din cei mai activi colegi ai noştri la lecţiile de limba latină, mi-a propus să învăţăm împreună pentru acest examen. Am primit, fireşte, cu speranţa că poate aşa voi reuşi să trec cu bine de această încercare care îmi stătea în faţă. Lecţiile noastre, căci nişte lecţii erau, eu fiind învăţăcelul şi Titi dascălul, se desfăşurau în Grădina Copou, pe o bancă…
Şi astăzi,când îmi amintesc de acele zile ale unei sesiuni de vară petrecute în Grădina Copou, rămân uimit de felul în care, ajutat de generosul meu coleg, am asimilat atât de bine, în doar cinci zile, materia predată de profesorul nostru timp de doi ani de zile. La examenul scris, nu s-a putut face nici o mişcare, căci d-l profesor ne-a supravegheat cu maximum de atenţie, mai ales pe noi, cei notaţi la catastif. În ce mă priveşte însă nici n-am avut nevoie să fac vreo mişcare. Când mi-a venit rândul să răspund la examenul oral, profesorul mi-a spus: “Mai întâi să discutăm despre teza dumitale. Ce spui despre ea?” I-am spus că tradusesem bine tot textul şi într-un singur loc nu eram sigur că recunoscusem bine un anumit caz. “L-ai recunoscut şi pe acesta – mi-a spus - dar mă întreb cum ai reuşit să-mi faci o asemenea teză? De copiat n-ai avut cum copia. Mi-ai tăcut tot timpul ca un motan pentru ca acum să-mi faci o asemenea surpriză – plăcută, bineînţeles!”…
M-am întrebat şi eu şi mă întreb şi astăzi cum a reuşit Titi Irimia să mă facă a înţelege şi a asimila, într-un timp atât de scurt, o materie atât de aridă şi de voluminoasă?
Cel de al doilea moment pe care îl voi evoca s-a petrecut în sesiunea de vară a celui de al patrulea an al studenţiei noastre. Eram la examenul de materialism dialectic. Primul dintre subiectele la care trebuia să răspund era legea negării negaţiei. Cunoşteam subiectul, aşa cum cunoşteam întreaga materie predată la curs. Materialismul dialectic era prima filosofie cu care veneam în contact. Mi-a plăcut şi mă pregătisem destul de bine. Din păcate, exista o lacună chiar în partea de început a notiţelor mele despre această temă. Din cauza aceasta, m-am cam încurcat chiar la începutul răspunsului meu. Profesoara mi-a mai pus câteva întrebări la care de asemenea nu am ştiut să dau răspunsuri sigure şi ferme. A considerat probabil că s-a lămurit în privinţa pregătirii mele, căci numai ce o aud că-mi spune: “ Daţi-mi carnetul, vă rog!”… Am ieşit din sala de curs cu o notă mică şi foarte necăjit.
În după-amiaza acelei zile, eram singur în cameră la cămin, când, la un moment dat, uşa s-a deschis şi a intrat Titi Irimia. (La examen, în timp ce eu răspundeam, el era în sală, urmând să răspundă după mine). S-a aşezat pe un pat, înaintea mea şi m-a întrebat: “Ce-a fost cu tine la examen, Emile? Tu ştiai subiectul”. Abia atunci, în ochii mei, au apărut două lacrimi… După ce anii au trecut, ori de câte ori mi-am amintit de acest moment din vremea studiilor noastre universitare, mi-am pus întrebarea: “Cum se face că el, student ca şi mine, şi-a dat seama că eu cunoşteam subiectul, iar profesoara nu?”
Strălucitul dascăl care Titi Irimia avea să devină în activitatea sa cu studenţii începuse să se manifeste încă din vremea studenţiei noastre. Dar, mai presus de această înzestrare de pedagog cu care a fost dăruit, aş zice, profesorul Dumitru Irimia, rămâne pentru totdeauna întipărită în memoria mea afectivă adânca lui omenie. Nu profesoara care mă examina şi-a dat seama că eu cunoşteam subiectul la care aveam să răspund, ci el, student ca şi mine. Nu eu care aveam atâta nevoie de ajutor, l-am solicitat să înveţe cu mine. El mi-a propus să învăţăm împreună. Şi a făcut-o în mod cu totul dezinteresat. Cu aceeaşi dezinteresată bunăvoinţă m-a primit în casa lui, ori de câte ori, venind din Ardeal, unde lucram, îl vizitam. Am găsit desigur, la un moment dat, prilejul să-i mulţumesc. O fac şi acum, din nou, cu speranţa şi credinţa că, de acolo, unde fiinţa lui se află, ia cunoştinţă de nedezminţita mea gratitudine.
Gesturi ca acesta, despre care am povestit, pe care el, Titi Irimia, le-a făcut şi faţă de alţi colegi ai săi din vremea studenţiei, dar şi de după aceea, ca şi faţă de studenţii săi, n-au fost puţine. Ca om, va fi avut şi el, desigur, unele slăbiciuni, dar ceea ce rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră sunt realizările din trecerea sa prin această viaţă. Realizări de excepţie, pe măsura conştiinţei sale, care i-a luminat mereu drumul, deloc uşor al vieţii.
Emil Baltag
onor dumitru irimia
