2 ani deja! Senin de privire.

La Veneția, 2007

La Ipotești, mai, 1996, alături de profesorul Irimia

Sunt 2 ani de când Profesorul nu mai este cu noi.

Timpul ne separă de cei pe care-i iubim, uneori sterge urmele, alteori le adâncește, alteori, țesătura lui devine străvezie, cu ape și texturi diferite. Timpul le cerne, timpul le rostuiește. Amintirea senină a Profesorului e în mine, tot mai persistentă, cu timpul care trece.

Lecțiile pe care le dă un profesor nu sunt întotdeauna, și de la început, clare, pentru elevii săi. Unele par dure, altele par nedrepte. Par doar. Până la urmă, ele se dovedesc a fi fost de ajutor. De multe ori, când scriu un text, mă gândesc: oare i-ar fi plăcut Profesorului? Evident, trebuie să fiu cât mai puțin colocvială în ce scriu, dar acesta era năravul meu din perioada studenției. Încă mai păstrez, și cred că suntem mulți care păstrăm cu sfințenie, corecturile de stil pe care Profesorul le opera pe textele noastre. Cândva le priveam ușor înciudată, dar cu recunoștință. Ciuda era pe mine, nu pe corecturi.

Profesorul Irimia reprezenta o provocare continuă pentru colegi și pentru studenții domniei sale. Mulți nu l-au înțeles, alții l-au urât. Era o fire cârcotașă; observațiile, pe care nu le păstra doar pentru el, erau tăioase ca lama de cuțit. Un cuțit bine ascuțit, cu montură de fildeș. Ca om, s-a spus, era dificil, dar și fermecător: un suflet de copil într-un trup firav, cu un senin de privire, cu gesturi rapide, cu un consum interior teribil. Enormă deschidere pentru studenții ”treziți”, nu suporta leneșii, nici pe cei care încercau să trișeze. E greu de dus un astfel de drum. Nu suporta să stea deoparte, ne implica în cele mai îndrăznețe proiecte, ducea totul până la capăt, fără rest. Dacă puteai ține pasul, era bine, dacă nu, era doar vina ta, ritmul era uneori sufocant.

La orele de curs, magia se forma dinspre acea privire albastră, magia ne cuprindea pe toți. I-am urmărit discursurile până târziu, la colocvii, niciun dram din magia aceea, pe care o știam din studenție, nu se risipise, nu scăzuse în intensitate.

Întotdeuna de o modestie firească, netrucată, profesorul a trăit și s-a stins cu discreție, demn. Ultima sa lecție a fost lecția despre moarte, despre a te stinge frumos, despre asumarea stingerii.

Valoarea unui profesor e dâra pe care o lasă în urma sa. Dacă e luminoasă, atunci nu are nevoie de alte recomandări. Pentru mine și pentru mulți dintre elevii Profesorului, dâra aceasta e praful de stele pe care uneori îl aflăm, urmându-ne discret în urmă, cu un senin de privire.

Elena Agachi

(foto: d-na Cristina Irimia)