Alicante, 14 noiembrie 2009
Am cunoscut mulţi oameni de-a lungul anilor de studiu; am cunoscut persoane care trebuiau să mă înveţe, persoane care m-au instruit şi persoane care mi-au influenţat mintea într-un mod excepţional. Spun „excepţional” pentru că în momentul în care i-am cunoscut pe aceşti oameni, mi-am dat seama că sunt o norocoasă. Şi sunt o norocoasă pentru că l-am cunoscut pe Domnul Profesor Irimia.
Este o onoare să fiu astazi aici, chiar dacă pentru mine este în acelaşi timp, şi un moment de profundă tristeţe. Nu ştiu cum ar trebui să percep absenţa unei persoane, nu reuşesc nici să o înţeleg nici să o asimilez. Poate sunt încă prea tânără, sau poate că, până la urmă, nu este nimic de înţeles.
Păstrez multe amintiri cu Domnul Profesor, amintiri destul de recente. Ultima noastră întâlnire a fost la sfârşitul lunii iunie în 2008. Cu alte cuvinte, anul trecut – pe când încă mai eram studentă la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.
În toţi cei patru ani de facultate am locuit într-un cămin din campusul universitar şi îmi amintesc că pe acele holuri se vorbea mult despre Profesorul Irimia, însă arareori am întâlnit pe cineva care să fi avut ceva bun de spus. Aşa încât, am avut mari emoţii în ziua în care a trebuit să îl cunosc personal. Ne aştepta în cabinetul său de la etajul trei şi ne-a primit zâmbind. Ce faceţi? Aţi pregătit întrebările? Toţi cei prezenţi citiseră câte ceva din cartea dumnealui sau câteva notiţe, dar niciunul dintre noi nu pregătise măcar o singură întrebare legată de informaţiile pe care trebuia să le învăţăm. Cam aşa a fost prima noastră întâlnire. Cu prea puţine de spus din partea noastră, iar din partea domniei sale cu un mic discurs. A fost o scurtă introducere în partea teoretică a cursului… nu puteai să nu remarci ironia fină şi inteligentă sau tonul liniştit al vocii ce transmitea un discurs de o coerenţă precisă care întotdeauna reuşea să ducă la capăt fiecare idee, ţesând în jurul ei mii de alte gânduri şi concepte.
Am continuat să particip la aceste întâlniri de-a lungul semestrului şi îmi amintesc că cea mai mare provocare nu era cum să asimilezi cât mai mulţi termeni, cum să defineşti mărcile stilistice sau cum să explici diferenţa dintre mesajul scris şi mesajul oral, ci cum să formulezi o întrebare inteligentă. Da… a pune o bună întrebare însemna că mintea ta începea să îşi dezvolte o dinamică proprie şi căuta un mod de a relaţiona şi de a formula conexiuni între concepte deja ştiute şi idei noi. Eu personal cred că asta era ceea ce Profesorul Irimia căuta în studenţii săi. Cred că îi plăcea să ne observe acea dinamică intelectuală a noastră, tânără şi pe alocuri ingenuă. Eu l-am înteles aşa… exigenţa sa te motiva şi te încuraja în acelaşi timp. Ştiam că oricând îl puteam găsi în cabinetul său, bucuros de a ne putea răspunde la întrebări.
Dar pe lângă un mare profesor şi un excelent pedagog, Profesorul Irimia m-a mai învăţat o lecţie în plus: curajul şi ambiţia de a-ţi duce proiectele până la capăt şi de a lupta pentru convingerile tale chiar şi atunci când se pare că ai o lume întreagă împotrivă. Aceste forţe interioare au pus în mişcare Colocviul Naţional „Mihai Eminescu” care şi-a început activitatea în anii grei de cenzură ai comunismului. Această determinare şi convingere puternică au făcut ca examenul cursului de Introducere în Stilistică să fie unul dintre cele mai grele, implicând multă muncă, ore de studiu minuţios şi multe zile în sala de lectură a bibliotecii. Ne-a obligat să citim, să ne documentăm, să studiem şi mai mult decât orice, ne-a învăţat să gândim şi să ne asumăm responsabilitatea propriilor noastre gânduri. M-am simţit tare mândră când am luat acele examene, pentru că ştiam că însemna mai mult decât o notă bună; era o recunoştinţă profesională şi morală care mă încuraja să fac următorul pas înspre viaţa care mă aştepta dincolo de pereţii universităţii.
A-l cunoaşte pe Profesorul Irimia a fost o experienţă care a încheiat şi a dat sens studiilor mele de limbă şi literatură română. Îmi amintesc că am susţinut teza de licenţă în faţa comisiei de la Catedra de Engleză, am vorbit cu profesorul coordonator şi apoi am ştiut că mai aveam încă un lucru de făcut. Am urcat la etajul trei şi i-am spus: Vă mulţumesc! Gata, am terminat! Vreau să menţionez aici că nu am fost singura persoană care a simţit acest impuls. În scurt timp ne-am adunat vreo câţiva studenţi în cabinetul dumnealui şi am început să vorbim despre planurile noastre de viitor.
Cred că a fost singurul moment în care ne-a împărtăşit câteva din melancoliile sale. Îmi amintesc de clădirea veche a universităţii care era în renovare şi totul părea ca după război. Cam aşa ne spunea Domnul Profesor: Distrug totul pe aici, au aruncat foarte multe lucruri. Eu am încercat să mai păstrez măcar câteva dintre ele; cum ar fi biroul acesta, de exemplu. Acest birou a fost al lui Garabet Ibrăileanu şi apoi al lui Alexandru Philippide… unele lucruri nu trebuiesc niciodată aruncate sau uitate. Şi câtă dreptate avea… Lucrurile, dar mai ales persoanele importante nici nu se uită nici nu se pierd. Astăzi, Profesorul Irimia se alătură marilor lingvişti români care au întemeiat şi dezvoltat şcoala lingvistică de la Iaşi.
Aş mai avea multe amintiri despre Profesorul Irimia şi mi-a fost destul de greu să le selecţionez pe cele expuse aici. Nu v-am vorbit deloc despre lingvistul sau despre eminescologul Irimia. V-am vorbit doar despre Profesorul Irimia, despre latura sa pedagogică şi umană.
Aşadar, în concluzie, am să profit de acest moment pentru a-i mulţumi încă o dată:
Domnule Profesor, vã mulţumesc!
onor dumitru irimia
