O vreme în urmă trecea în lumea umbrelor Mihai Iordache, iniţiatorul Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului de la Suceava, manifestare ştiinţifică ce a dobîndit, în timp, un prestigiu la care, la început, cei implicaţi în organizare abia puteau să spere. Iar dacă unii dintre noi au continuat să facă parte din colectivul de organizare a Colocviului se explică şi prin creşterea continuă a ţinutei şi a amploarei manifestării. Înainte de ultima ediţie organizată sub tutela lui Mihai Iordache, acesta îşi mărturisea teama că nu va putea face faţă solicitărilor, iar manifestarea ar putea să-şi reducă din pretenţii. S-a dovedit însă că spiritul nu prezenta mai puţină importanţă decît prezenţa lui: reuşita a fost dincolo de îndoieli, iar pentru Mihai încă un motiv de mîndrie.
După doar cîteva luni, într-o convorbire telefonică, îi făceam lui Dumitru Irimia, fostul nostru coleg de facultate şi consilier în toate ale Colocviului, incluzînd aici şi principiile de organizare şi tematica stabilită, rugămintea să prezinte un cuvînt la ceremonia de înmormîntare a lui Mihai Iordache. Grea sarcină. Solicitat de unul dintre foştii studenţi să creionez pentru publicul sucevean un portret al lui Mihai, m-am dovedit a fi neputincios; n-am putut lega două cuvinte. Iar anul acesta viaţa m-a pus pe mine în situaţia în care eu îl adusesem pe Dumitru Irimia: să vorbesc la trecut despre o persoană în apropierea căreia am trăit mai mult de jumătate de secol, pe care am simţit-o totdeauna aproape, de prietenia căreia m-am simţit totdeauna onorat.
Cu Dumitru Irimia părăseşte scena Colocviului nostru cea de a treia persoană a cărei angajare a fost decisivă în reuşita manifestării; între timp s-au adunat absenţe motivate pentru ilustrul Eugeniu Coşeriu, spiritul nostru director, adus la Suceava tot de Titi Irimia, cu care marele lingvist avea foarte bune relaţii. Absenţa celor trei de la actuala ediţie şi de la cele viitoare va fi însă doar un fapt fizic; dincolo de acesta ei vor continua să fie prezenţi, fără să domine, ci numai pentru a da impuls organizatorilor şi participanţilor, asigurîndu-i de bunele auspicii ale manifestării şi de şansele fiecărui participant de a-şi înscrie numele printre cei ce au contribuit la creşterea limbii româneşti şi a ştiinţei limbii în România, pentru aceasta consecvenţa în respectarea principiilor fiind o cerinţă obligatorie.
Consecvenţa!
Cred că acesta este un atribut al celor trei personalităţi al căror nume l-am amintit mai înainte. Cînd Mihai Iordache i-a solicitat lui Titi Irimia ajutor în punerea pe picioare a manifestării de la Suceava, era convins de implicarea necondiţionată a acestuia. După ce la una dintre ediţii colegul Irimia, fiind plecat din ţară, n-a putut participa, la solicitarea pentru participare la ediţia următoare mi-a răspuns foarte categoric: nu pot lipsi şi nu voi lipsi de la Suceava; Colocviul acesta e şi Colocviul meu. Şi nu era vorba despre spiritul de paternitate asupra manifestării, ci despre respectarea unei promisiuni, pe care o simţea ca o îndatorire, dar şi despre plăcerea de a fi împreună cu cei cu care pornise la drum într-o afacere: creşterea limbii româneşti şi a lingvisticii româneşti. Pe acest front Dumitru Irimia s-a angajat cu toate forţele sale, fie ca dascăl la catedra universitară, fie ca cercetăror, fie ca simplu vorbitor al limbii române. Timpul consumat pentru servirea scopului propus nu prezenta nici o importanţă.
La scurt timp după terminarea facultăţii, o colegă, care recunoştea că luase cam în uşor pregătirea în timpul studenţiei, iar acum se vedea depăşită de cerinţele catedrei, i s-a adresat cu rugămintea de a o ajuta „să se pună la punct“. Deşi era la început de carieră universitară şi, ca atare, avea el însuşi nevoie de timp pentru rezolvarea propriilor probleme, răspunsul a fost cu implicare totală, iar elevii colegei noastre vor fi simţit cu siguranţă schimbările produse în statutul profesoarei lor. A fost, poate, o experienţă necesară, care l-a convins că propria reuşită în cultivarea limbii române este condiţionată de măsura în care toţi oştenii frontului dispun, pe lîngă buna credinţă, de o pregărire temeinică. Aşa a ajuns să desfăşoare o susţinută activitate în Societatea de Ştiinţe Filologice, sub auspiciile căreia se întîlneau oameni cu preocupări pentru cultivarea limbii române de la universitate pînă la grădiniţă, iar el putea cunoaşte adevărata imagine a frontului, dincolo de desideratele oficiale.
Pregătirea profesorilor de limba şi literatura română a fost pentru el o preocupare constantă. Participarea acestora la cursurile de perfecţionare, indiferent de modulul în care se concretiza, era pentru profesorul Irimia un prilej de a oferi modele de abordare a textului literar, dincolo de schemele seci impuse de programele şcolare; în analiza textului, lingvistul împingea lucrurile dincolo de metoda puerilă a datului cu presupusul, în discuţii ajutîndu-se mereu de „eşti (sînteţi) sigur că e aşa?“ şi „pe ce te bazezi (vă bazaţi)?“, invintînd la depăşirea primului strat al textului literar. E de înţeles, de aici, că cei mai mari beneficiari ai îndrumărilor competente şi aplicate ale universitarului Irimia erau cei cărora le-a coordonat, de-a lungul timpului, lucrările metodice pentru obţinerea gradului didactic I şi care au devenit în timp agenţi ai modelului lingvistic de interpretare a textelor literare, văzute ca ipostaze ale uneia dintre variantele fundamentale ale diasistemului limbii, la care trebuie făcută raportarea de fiecare dată, cel puţin la nivelul implicit.
Ideea că, dincolo de diferenţele manifestate în aspectele ei concrete, în plan orizintal sau vertical, limba română este unitară, ca unitate în diversitate, s-a bucurat din partea profesorului şi a cercetătorului Dumitru Irimia de cea mai mare atenţie. A fost ideea în jurul căreia a reuşit să-i adune pe cei interesaţi de Limba română azi, din interiorul şi din afara graniţelor statului român. Indiferent de coordonatele geografice unde întîmplător îşi duc viaţa, românii aparţin unui trunchi comun, ansamblu de tradiţii etno-lingvistice care dă stabilitate sistemului. Este evidentă apropierea de magistrul Eugeniu Coşeriu, care considera încercările de rupere a legăturilor de tradiţie ale unui popor genocid cultural. În combaterea etnonimului limba moldovenească, precum şi a glotonimului popor moldovenesc, de exemplu, lingvistul atrăgea atenţia, pe baza unor argumente ştiinţifice, dar şi de bun simţ, că nu este vorba de o simplă terminologie, că folosirea termenilor este în acord cu o anume atitudine politică, prin care se urmăreşte întreruperea tradiţiilor culturale şi lingvistice ale românilor de pe cele două maluri ale Prutului, pe care istoria l-a transformat în frontieră numai statală, fără a afecta aderenţa acestora la aceleaşi tradiţii.
Aprecierea de care s-a bucurat şi se va bucura profesorul Dumitru Irimia în centre universitare ca Chişinău, Bălţi, Cernăuţi se datoreşte fără îndoială prestigiului său ştiinţific, dar şi atitudinii militante în susţinerea dreptului românilor de a-şi reclama aparteneţa la tradiţiile româneşti, manifestate înainte de toate prin limba şi cultura românească. Este aici punctul de întîlnire a lui Dumitru Irimia cu Mihai Eminescu, personalitate de prim rang a culturii române, căreia cercetătorul i s-a dedicat, realizînd studii ce-i fixează un loc definitiv în rîndul eminescologilor, şi pentru a cărui dreaptă receptare a mobilizat generaţii întregi de studenţi.
Am convingerea că din rîndul acestora se vor ridica oameni care vor şti să ducă mai departe ceea ce Dumitru Irimia abia începuse sau avea în stadiu de proiect, contribuind la cultivarea virtuţilor limbii române în toate variantele ei şi la adîncirea caracterului unitar prin bogatele ei tradiţii.
Din volumul editat cu prilejul Colocviului Internațional de științe ale limbajului ”Eugen Coseriu”, Suceava, 2009
onor dumitru irimia
