Preiau, din publicația ”Dacia literară” de la Iași acest omagiu adus profesorului de către Bogdan Crețu. Sunt absolut de acord cu tot ce spune autorul care, astfel, definește PROFILUL MORAL ȘI INTELECTUAL al Profesorului. Ar trebui predat în școli. Lecțiile de VERTICALITATE nu prea se studiaza…
Profesorul
”Cu doar vreo două săptămani inainte să treacă la cele
veşnice m-am intalnit pe holurile universităţii cu domnul
Profesor Dumitru Irimia. L-am salutat şi mi-a adresat
obişnuita intrebare: „Ce faci, domnule, ce nu-ţi convine?”
Ştia el bine că, dacă te respecţi, mereu te nemulţumeşte
ceva. O ştia pentru că aşa era el insuşi: mereu exigent,
doritor ca lucrurile să fie făcute profesionist.
Dumitru Irimia a fost (este, de fapt) unul dintre marii
specialişti ai şcolii ieşene de filologie, iniţiată de Al.
Philippide şi continuată de Iorgu Iordan, Gheorghe
Ivănescu şi, mai aproape de noi, de Eugen Munteanu,
Dragoş Moldovanu şi Mircea Ciubotaru. Nu ştiu de ce,
dar am trista impresie că, odată cu dispariţia sa, rămane
un mare gol in şcoala filologică ieşeană. Autor al unor
lucrări recunoscute de intreaga lume academică, printre
care Limbajul poetic eminescian şi sintezele Gramatica
limbii romane şi Introducere in stilistică şi poetică răman
titluri obligatorii in orice bibliografie de specialitate, profesorul
a fost dintre acei rari cărturari care dau prestigiu
unei instituţii universitare.
Dar nu am căderea şi poate nici priceperea să mă refer
la valoarea ştiinţifică a operei sale. Pot spune insă, cu
mana pe inimă, un alt lucru la fel de important: Profesorul
Dumitru Irimia a fost, pentru noi, cei tineri, un exemplu
de verticalitate, un caracter. Rara avis in lumea universitară,
măcinată de interese meschine. L-am văzut luand
cuvantul, in adunările Facultăţii şi spunand lucrurilor pe
nume, tăios, apăsat, fără menajamente. A luat atitudine şi
impotriva schimbărilor prin care sistemul universitar
trece de vreo 7-8 ani incoace, in urma implementării, a la
roumaine, a sistemului Bologna. Profesorul ştia că invăţămantul
superior trebuie să urmărească performanţa studentului,
nu alfabetizarea lui. Inainte acest deziderat era
posibil, acum calitatea a devenit ultima preocupare a diriguitorilor
educaţiei noastre. L-am auzit, nu o dată, pe profesor
deplangand faptul că universitatea devine „un
SRL”. Cred că, rămanand fidel acestor principii calitative,
Profesorul Irimia işi crease renumele unui intratabil,
al unui aţos, in orice caz, al unui cadru didactic de care
studenţii se temeau, ştiindu-l exigent. De sute de ori am
auzit, de la studenţi, o frază care incepea cu: „Ştiţi, nu am
intrat in licenţă din cauza domnului Irimia”. I-am corectat
mereu: „Nu, nu din cauza domnului Profesor, ci din
cauza voastră”. Sau, poate, „datorită”, „mulţumită” domnului
Profesor.
Duminică, inainte de a merge la inmormantarea sa,
am citit, pe site-ul unui cotidian ieşean, zeci de comentarii
aparţinand unor foşti studenţi. Injurioase, de un cinism
de neam prost, imbecile, imorale. Se bucurau, chiuiau că
s-a dus cel care le-a amărat studenţia atat de liniştită…
Sincer, mi-a fost ruşine că cei care căpătaseră brusc curaj,
sub protecţia anonimatului, ne-au fost studenţi. Odată, că
unii dintre ei erau agramaţi. Comentariile lor erau pline
de dezacorduri, de greşeli de ortografie. Dar, şi mai
important, mi-am spus, cat de meschin poţi fi, sufleteşte,
cat de marşav, cat de mic intelectualiceşte, ca să jubilezi
la dispariţia unui mare specialist, care avea doar pretenţia,
absurdă azi, nu-i aşa?, ca studentul să ştie carte, dacă
tot tanjeşte după diplomă. Nu ştiu cum se face, dar, de
regulă (nu spun că nu ar fi existat şi cateva excepţii) doar
studenţii mediocri s-au plans de exigenţa profesorului,
din care nu au reuşit să inveţe nimic. Era duşmanul lor,
pentru că ii obliga să citească, să inveţe, iar unora asta le
sună a blasfemie, a atentat impotriva vieţii studenţeşti.
Cei intr-adevăr buni nu aveau probleme cu profesorul
Irimia. Dimpotrivă, il căutau, işi făceau licenţele sub
indrumarea sa, urmau apoi, unii dintre ei, doctoratul sub
conducerea sa şi tot aşa. Din acest punct de vedere,
Profesorul a adunat mereu oamenii cei mai buni in preajma
sa, a fost un maestru. Despre asta va scrie, probabil,
in cunoştinţă de cauză, colegul meu Ioan Milică. Eu spun
atat: realizarea unui Dicţionar al limbajului poetic eminescian
şi organizarea, an de an, vreme de 35 de ani, a
Colocviului Naţional Studenţesc Mihai Eminescu sunt
roadele acestui spirit elitist al Profesorului Irimia, care
şi-a găsit, de-a lungul vremii, destui discipoli.
Exigenţa este o calitate, nu o meteahnă a profesioniştilor.
Dai mult, ceri mult. In tot ce a făcut, Dumitru Irimia
nu a renunţat la această incredere in lucrul bine făcut.
Altfel nu are rost efortul… Am călătorit odată, de la Cluj
la Iaşi, in acelaşi compartiment şi am discutat foarte mult.
Mi-am dat seama că nu era deloc scorţos, aşa cum vroiau
alţii să-l vadă, ci, dimpotrivă, un om foarte corect, cu un
umor subţire şi cu o fermă credinţă: că nu are rost să discutăm
decat despre lucrurile serioase. Or, a pretinde ca şi
ceilalţi să facă lucruri serioase inseamnă, in primul rand,
respect faţă de tine insuţi. Exigenţa Profesorului Dumitru
Irimia era semnul unui profesionalism desăvarşit. Nu
accepta nici un compromis şi bine făcea. Dacă lumea e
altfel – treaba ei. Aceasta este lecţia pe care, cine a ştiut
să o priceapă, a putut-o deprinde de la Profesorul Irimia.
Trecerea sa la cele veşnice este o pierdere ireparabilă.
Dumnezeu să-l odihnească.”
onor dumitru irimia
