Studiu publicat în volumul dedicat Colocviului ”Eugeniu Coșeriu”, Suceava, 2009
„Nu noi sîntem stăpînii limbei, ci limba e stăpîna noastră”[1] este răspunsul lui Eminescu la întrebarea: Care este raportul omului cu limba? „Libertatea limbajului este libertate istorică, libertate a omului ca fiinţă istorică”[2], răspunde Eugeniu Coşeriu.
Cele două răspunsuri sînt numai la prima vedere diferite, sau chiar opuse. În esenţa lor, ele reprezintă doar ipostaze diferite ale unei aceleiaşi concepţii, care afirmă suveranitatea limbii, ca sacralitate, în răspunsul poetico-filozofic, concepţie proprie lui Eminescu şi Heidegger, ca creativitate, în răspunsul lingvistic, sau lingvistico-filozofic.
Perspectiva sacralităţii limbajului este explicitată de poetul român, în continuarea aceluiaşi fragment rămas printre manuscrise: „Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte, nu după fantezia sau după inspiraţia nostră momentană ci după ideea în genere şi în amănunte, care a predominat la zidirea sanctuarului, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească”.
Perspectiva creativităţii în spaţiul limbii se explicitează în finalul aceluiaşi studiu al lui E. Coşeriu: „Omul trăieşte astfel într-o lume lingvistică pe care el însuşi o creează”[3].
În istoria devenirii sale, omul a creat limbajul, creîndu-se pe sine în cele două sensuri fixate de Coşeriu, ale limbajului ca logos şi ca logos intersubiectiv. Omul s-a eliberat de lumea naturală, transferînd-o în ordinea lumii lingvistice, într-un logos semanticos, devenit spaţiu al memoriei limbii, condiţie a desfăşurării cu lumea socială. Prin limbaj şi-a dezvoltat omul unitatea ca fiinţă mai întîi, ca fiinţă naţională apoi şi a umanizat lumea din perspectiva subiectivă în care a înscris o realitate obiectivă, existînd în afara limbii, este adevărat, dar nu independent de limbă, după devenirea omului, ci dimpotrivă. O dată cu devenirea umană a fiinţei, lumea va avea identitatea pe care i-o construieşte limba, orice limbă fiind, în acest sens, un punct de vedere asupra lumii. Prin limbaj, aşadar, omul şi-a construit şi afirmat libertatea faţă de lume şi concomitent şi-a dezvoltat creativitatea.
Dar libertatea faţă de limbă? Faţă de limba istorică? Cît de liber este omul faţă de limba pe care a creat-o creîndu-se pe sine?
„Nu orice inspiraţie întîmplătoare e un cuvînt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”[4].
Răspunsul lui Eminescu readuce ideea de suveranitate a limbii; libertatea şi creativitatea sînt cenzurate de sacralitatea limbii, de conştiinţa acestei sacralităţi a limbii, a unei anumite limbi – limba istorică, spaţiu al constituirii identităţii naţionale.
„Sistemul (…) e un ansamblu de libertăţi (…). Putem, deci, spune că, mai mult decît i se impune [individului vorbitor], sistemul i se oferă, oferindu-i mijloace pentru exprimarea sa, care este inedită dar, în acelaşi timp, inteligibilă pentru cei care recurg la acelaşi sistem”[5].
Răspunsul lui Coşeriu readuce ideea de libertate, cenzurată aceasta doar de realizarea actului de comunicare – înţelegerea mesajului. Creativitatea este cenzurată de funcţionalitatea, am spune abstractă sau cel puţin detaşată de lume, a limbii.
Am putea interpreta din nou: răspunsul poetico-filozofic în opoziţie cu răspunsul lingvistic sau, mai exact, cu răspunsul dat de filozofia limbajului. Opoziţia există cu adevărat, dar răspunsurile se dau din perspective în care este înscris raportul om-limbă: Eminescu, dinlăuntrul limbii, al unei anumite limbi: Coşeriu şi lingvistica, în general, într-un anumit sens, din exterior; Eminescu – din perspectiva limbii-spaţiu al poeziei; E. Coşeriu – din perspectiva limbii în actul de comunicare neutră. Dar tocmai aceste două perspective, şi în continuarea subiectului vorbitor care recurge la limbă, şi în considerarea limbii ca sistem, perspective complementare, de fapt, sînt în măsură să fixeze mai nuanţat poziţia omului faţă cu limba.
Libertatea şi creativitatea umană, asigurată de limbaj şi manifestată în limbaj, dezvoltă în timp aspecte diferite ale raportului om-limbă, înscris într-o poziţie activă, a „lucrului” cu limba şi într-o poziţie pasivă, a „amprentei” lăsate asupra limbii.
Sacralitatea şi creativitatea se suprapun în plan mitic, în momentul iniţial al devenirii umane (cînd fiinţa creînd limbajul îşi creeează şi dezvoltă umanitatea) sau în recuperarea momentului şi stării originare prin poezie, în spaţiul limbajului poetic.
Sacralitatea şi creativitatea se distanţează pînă la a se opune, în cursul istoriei societăţii pe terenul funcţionalităţii comunicative, cînd libertatea faţă de limbaj este dirijată şi cenzurată de specificul situaţiei de comunicare. Acum, limba, spaţiu de manifestare a umanităţii în general şi a umanităţii specific naţionale pe care ea însăşi le-a construit, lasă loc unei limbi-instrument. Funcţia de comunicare se instalează suverană pentru funcţia de expresie – funcţia simbolică în interpretarea lui E. Coşeriu – a limbii. În anumite condiţii de întrebuinţare a limbii-instrument, apoi, însăşi funcţia de comunicare se poate degrada pînă la condiţia de pseudo-comunicare, cînd semnificatul nu mai semnifică, odată cu întreruperea raportului semantic. Desacralizării limbii istorice prin trecerea în limba-cod, în textul ştiinţific sau în cel administrativ, i se adaugă, în anumite situaţii, desemantizarea în textul politic şi în textul publicistic. Distincţia cu care operează Eminescu, în articole mai ales, dar şi în creaţia literară – cuvînt-frază surprinde tocmai acest proces de desacralizare-desemantizare a limbii istorice în actul lingvistic concret; o frază al cărei conţinut semantic nu se întemeiază pe raportul semantic cuvînt-lume mimează, nu semnifică: „Niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi, care e cultura adevărată… Niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată”[6].
Prin limbaj – în spaţiul unei anumite limbi istorice – omul se orientează în fiecare moment al existenţei sale , în mod implicit, în fiecare moment al actului lingvistic concret în mod explicit, spre lume şi spre interlocutor. Specificul orientării şi al întrebuinţării concrete a limbii în actul lingvistic îşi are originea în poziţia omului ca subiect vorbitor între sistem şi normă, poziţie situîndu-se între automatism şi conştientizare. Vorbitorul inocent, nespecialist, îşi asumă sistemul în timp ce deprinde limba şi îl conştientizează prin intermediul normei. Caracterul subconştient al asumării sistemului este argumentat de limbajul copiilor care aplică, fără limite, prin analogie, deferite legi lingvistice a căror funcţionare este limitată de intervenţia unor factori diverşi; copilul spune în limba română sînteam, prin analogie cu veneam, am mergut, prin analogie cu am tăcut etc.
Extinderea regulii cu ignorarea excepţiei caracterizează şi întrebuinţarea unei limbi, într-o primă etapă a studierii acesteia.
Asumat subconştient ca limbă maternă, conştient ca limbă 2, sistemul rămîne în sfera abstractă a opoziţiilor funcţionale, dincolo de care, în limba istorică reală se trece numai prin pătrunderea în memoria limbii, într-un strat de adîncime dezvoltat într-un timp istoric îndepărtat, care trebuie recuperat, sau într-un strat de suprafaţă, dezvoltat într-un timp recent.
În esenţa sa, fiecare act lingvistic este concomitent cunoaştere, comunicare şi atitudine şi implică două acte de predicaţie: unul implicit, în sfera semantică a unităţilor lingvistice ca lexic şi un altul, explicit, în sfera semantică a enunţului, a unităţilor lingvistice ca sintaxă. Un enunţ precum „Ţara este frumoasă.” îşi dezvoltă planul său semantic printr-o predicaţie implicită. Aceasta (= realitatea despre care vorbim) e ţara şi o a doua, explicită: „Ţara este frumoasă.”
Memoria limbii, de adîncime sau de suprafaţă, este concentrată, în special, în unităţile lexicale, care cuprind şi atitudinea omului faţă de lume, mai exact, viziunea sa asupra lumii; sau, mai exact: unităţile lexicale reconstruiesc lumea, printr-un act implicit de predicaţie, într-un spaţiu semantic care fixează acea identitate lumii.
Într-un act lingvistic concret, act concret de comunicare, ceea ce se realizează în mod conştient în enunţul „Ţara este frumoasă.” este semantica celei de-a doua predicaţii: este frumoasă.
Prima predicaţie rămîne în planul memoriei de adîncime a limbii, spaţiu de cunoaştere de adîncime, afectivă, în sens filozofic, a lumii, prin funcţie simbolică (în varianta funcţiei de reprezentare în complementaritate cu funcţia asociativă din interpretarea lui Coşeriu). Substantivul ţară din limba română rămîne legat de latinescu terra. Această trimitere semantică nu lipseşte nici din corespondentul italian paese, dar semantica acestui termen are în prim plan componenta instituţional-socială, să-i spunem. Pentru limba română, ţară este pămîntul pe care trăieşti, în primul rînd, fără alte determinări. Pentru limba italiană, paese e spaţiul social în care te afli, cu delimitările lui, mai mici (semnalînd deinteres pentru ce este dincolo) – sensul de localitate rurală, mai mari – sensul de „ţară”.
Tot în sfera primei predicaţii se înscrie şi interpretarea gramaticală a lumii în spaţiul semantic, complex, al unităţilor lexicale. Ceea ce se consideră genul gramatical, de exemplu, componentă permanentă, este, de aceea, mai degrabă trăsătură lexico-gramaticală, a semanticii unităţilor lexicale închise, de tip substantival: mare(a), feminin în limba română, masculin în limba italiană, il mare, floare(a), feminin în limba română, il fiore, masculin în limba italiană, soare(le), masculin în limba română, die Sonne, feminin în germană, luna, feminin în română, der Mond, masculin în limba germană, cu consecinţe multiple asupra organizării lexicului curent dar mai ales a figurilor stilistice întemeiate pe lexic, şi, în legătură cu aceasta, a structurilor stilistico-poetice, stilistico-artistice în dezvoltarea semnificaţiilor poetice sau sculpturale.
Dacă în sfera primei predicaţii, cunoaşterea esenţei lumii transcede individul, căruia îi şi rămîne de cele mai multe ori neconştietizată, în sfera celei de-a doua predicaţii, cunoaşterea lasă mai mult loc intervenţiei subiectului vorbitor. Omul interpretează acum lumea, lumea imediată, de regulă fenomenală, în funcţie de factori pe care îi stăpîneşte. El ia în felul său în stăpînire limba, construind lumea după chipul său, după concepţia sa despre lume, societate etc.
Între cele două variante: copulativă şi adcersativă ale relaţiei sintactice de coordonare, de exemplu, cel puţin cînd acestea se stabilesc între unităţi lexicale, distincţia nu este lingvistică ci stilistică; ea nu are acoperire în lumea interpretată lingvistic: Maria e urîtă şi bogată, ci reflectă atitudinea subiectului vorbitor faţă de această lume: neutră: Maria e urîtă şi bogată, cu implicare: Maria e urîtă dar bogată, sau „Maria e bogată dar urîtă.”
În dinamica limbii sau mai exact în istoria întrebuinţării limbii-sistem, unităţile lexicale îşi pot pierde caracterul predicaţional în sensul de primă predicaţie, sau datorită presiunii funcţiei de comunicare, întemeiată numai pe stratul de suprafaţă, să-i spunem denominativ, al limbii (stratul de adîncime fiind reflexiv), sau datorită presiunii componentei persuasive a actului de comunicare (cu predominarea, deci funcţiei conotative).
Prima situaţie este cea mai frecventă în spaţiul limbilor moderne în care limbile literare şi mai ales variantele stilistice cu mesaje specializate ale acestora – tehnico-ştiinţifice şi ofocial-administrative se apropie tot mai mult de condiţia de coduri convenţionale, „nomenclaturi” în terminologia lui Coşeriu, cuvinte care numesc lumea, am spune, dar care nu mai conţin în ele lumea.
Cea de-a doua situaţie caracterizează cu deosebire limbajul politic şi corespondentul său – stilul publicistic – care au atins gradul exemplar de manifestare, din acest punct de vedere al desemantizării, prin ceea ce s-a numit limba de lemn.
Deci, în spaţiul om-limbă, înscris, de fapt, în raportul om-limbă-lume, poziţia omului faţă de limbă (în interdependenţă cu poziţia faţă de lume) este determinată înainte de toate şi descrisă de specificul timpului de cunoaştere şi de specificul comunicării.
În cunoaşterea poetică, tinzînd ca, prin recuperarea esenţei originare a limbajului, de limbaj absolut, să se ajungă la cunoaşterea de adîncime a lumii, ceea ce echivalează cu un act de intrare în comunicare cu lumea, omul, adică poetul, redă dinlăuntru sacralitatea, printr-un proces de recreare a semanticii pierdute în spaţiul unei lumi semantice de tip poetic, o dată cu intrarea pe teritoriul miticului. Pe acest teren, libertatea poetului faţă de limbă este, dintr-o perspectivă, absolută, dintr-altă perspectivă, suveranitatea limbii este absolută. Spaţiul de acţiune concretă, imediată a poetului este limba istorică; din această perspectivă, libertatea sa este absolută: el îi poate nega toate determinările istorice, contingenţiale. Dar această libertate îşi are raţiunea de a fi şi se impune funcţională numai în condiţiile deschiderii spre limbajul uman determinat, cînd limba istorică îşi pierde, în funcţionalitatea ei poetică, identitatea cu sine însăşi. În cunoaşterea ştiinţifică, tinzînd spre determinarea şi înscrierea lumii între adevărat şi fals, libertatea omului este limitată de un model lingvistic istoriceşte determinat şi variabil istoriceşte. Modelul lingvistic este norma – oglindă a sistemului în funcţionalitatea sa opoziţională şi atît.
În cunoaşterea empirică, omul se află în faţa unor modele variabile în funcţie de situaţia de comunicare: oral/scris; cultură citadină/cultură rurală etc.
În actul de comunicare politică şi cunoaşterea şi limba sînt viciate sau numai pot fi viciate în desfăşurarea lor de luarea în stăpînire a limbii şi transformarea ei în instrument de reorganizare şi dirijare a raportului limbă-lume.
1 Mihai Eminescu, Fragmentarium, Ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Ediura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 241.
2 E. Coşeriu, Omul şi limbajul său, în vol. Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală. Anthologie, argument, note, bibliografie şi indici de Dorel Fînaru, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2009, p. 52.
5 E. Coşeriu, Sistem, normă şi vorbire, în vol. Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 100.
6 M. Eminescu, Opere, vol. 3, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1939, p. 291.
onor dumitru irimia
