2 ani deja! Senin de privire.

La Veneția, 2007

La Ipotești, mai, 1996, alături de profesorul Irimia

Sunt 2 ani de când Profesorul nu mai este cu noi.

Timpul ne separă de cei pe care-i iubim, uneori sterge urmele, alteori le adâncește, alteori, țesătura lui devine străvezie, cu ape și texturi diferite. Timpul le cerne, timpul le rostuiește. Amintirea senină a Profesorului e în mine, tot mai persistentă, cu timpul care trece.

Lecțiile pe care le dă un profesor nu sunt întotdeauna, și de la început, clare, pentru elevii săi. Unele par dure, altele par nedrepte. Par doar. Până la urmă, ele se dovedesc a fi fost de ajutor. De multe ori, când scriu un text, mă gândesc: oare i-ar fi plăcut Profesorului? Evident, trebuie să fiu cât mai puțin colocvială în ce scriu, dar acesta era năravul meu din perioada studenției. Încă mai păstrez, și cred că suntem mulți care păstrăm cu sfințenie, corecturile de stil pe care Profesorul le opera pe textele noastre. Cândva le priveam ușor înciudată, dar cu recunoștință. Ciuda era pe mine, nu pe corecturi.

Profesorul Irimia reprezenta o provocare continuă pentru colegi și pentru studenții domniei sale. Mulți nu l-au înțeles, alții l-au urât. Era o fire cârcotașă; observațiile, pe care nu le păstra doar pentru el, erau tăioase ca lama de cuțit. Un cuțit bine ascuțit, cu montură de fildeș. Ca om, s-a spus, era dificil, dar și fermecător: un suflet de copil într-un trup firav, cu un senin de privire, cu gesturi rapide, cu un consum interior teribil. Enormă deschidere pentru studenții ”treziți”, nu suporta leneșii, nici pe cei care încercau să trișeze. E greu de dus un astfel de drum. Nu suporta să stea deoparte, ne implica în cele mai îndrăznețe proiecte, ducea totul până la capăt, fără rest. Dacă puteai ține pasul, era bine, dacă nu, era doar vina ta, ritmul era uneori sufocant.

La orele de curs, magia se forma dinspre acea privire albastră, magia ne cuprindea pe toți. I-am urmărit discursurile până târziu, la colocvii, niciun dram din magia aceea, pe care o știam din studenție, nu se risipise, nu scăzuse în intensitate.

Întotdeuna de o modestie firească, netrucată, profesorul a trăit și s-a stins cu discreție, demn. Ultima sa lecție a fost lecția despre moarte, despre a te stinge frumos, despre asumarea stingerii.

Valoarea unui profesor e dâra pe care o lasă în urma sa. Dacă e luminoasă, atunci nu are nevoie de alte recomandări. Pentru mine și pentru mulți dintre elevii Profesorului, dâra aceasta e praful de stele pe care uneori îl aflăm, urmându-ne discret în urmă, cu un senin de privire.

Elena Agachi

(foto: d-na Cristina Irimia)

LUMINA UNEI CONŞTIINŢE (Emil Baltag)

ADÂNCA LUI OMENIE – LUMINA UNEI CONŞTIINŢE

Dacă ar fi să spun ceva despre ceea ce eram noi, cei din generaţia mea, pe vremea studenţiei noastre, cred că cea mai potrivită ar fi afirmaţia că cei mai mulţi dintre noi eram nişte tineri care mergeam neştiutori, dar încrezători pe drumurile vieţii. Şi nici n-ar fi de mirare o asemenea afirmaţie, căci noi eram ultima generaţie dintre cele pentru care clasa a X-a era ultima clasă de liceu. La 17 ani eram studenţi. Pe de altă parte, puterea de atunci (eram studenţi în anii 1957-1962) avea grijă ca multe din cele ce se petreceau  în lume şi în ţară, unele dintre ele deosebit de grave, să nu ajungă la cunoştinţa noastră. Iar înţelesul multora din cele despre care aveam ştiinţă pentru noi rămânea ascuns. Lipsa de experienţă a vieţii îşi spunea din plin cuvântul.

Şi totuşi, erau printre noi câţiva colegi care, fără a pierde nimic din prospeţimea pe care o presupunea vârsta, ştiau să vadă lucrurile cu destulă maturitate, să pătrundă dincolo de aparenţele celor ce se petreceau în jurul lor, să vadă, acolo unde era cazul, gravitatea unei situaţii, iar dintre aceştia primul care în mod firesc, aş zice, îmi vine în minte este cel căruia noi toţi îi spuneam Titi, cunoscut mai apoi, în lumea intelectualităţii ieşene şi nu numai, ca profesorul Dumitru Irimia de la Universitatea “Al. I. Cuza”.

În mod firesc am spus pentru că, fiind colegi de grupă şi locuind în acelaşi cămin studenţesc, în unii ani chiar în aceeaşi cameră, dar mai ales pentru că erau între noi unele afinităţi, am fost oarecum mai apropiaţi şi, deci, am avut posibilitatea de a ne cunoaşte mai bine. Cum am spus însă, cei mai mulţi dintre noi, eram prea neştiutori în ale vieţii pentru a putea spune despre cunoaşterea noastră că trecea dincolo de un anumit strat de suprafaţă. De aceea, poate, într-un anumit fel, aproape toţi ne simţeam egali . Diferenţe, în plan valoric şi cu atât mai mult în plan social, nu prea se vedeau sau, dacă totuşi existau unele, nu prea ţineam cont de ele.

Iată-l pe cel pe care l-am amintit deja, pe Titi Irimia! Cine ar fi putut să vadă în el, pe vremea aceea, personalitatea ce avea să se afirme prin ani cu atâta putere? Cine ar fi putut să vadă în el omul care, în condiţii atât de vitrege în care ne-a fost dat să lucrăm, avea să facă atât de mult pentru cultura noastră? Cine ar fi putut spune pe atunci că el va deveni ceea ce abia acum, după trecerea sa dincolo de hotarele timpului şi spaţiului, se vede – creator de şcoală? (Vezi, spre exemplu, felul în care se afirmă foştii săi studenţi la colocviile anuale pe care Fundaţia “Credinţă şi Creaţie.  Academician Zoe Dumitrescu- Buşulenga – Maica Benedicta”le organizează în luna august a fiecărui an la Mănăstirea Putna, unde îşi are sediul!).

Astăzi însă, când anii au trecut şi pe lângă experienţa acumulată s-a adăugat şi un dram în plus puterii noastre de cunoaştere, înţelegem că unele gesturi, cuvinte şi atitudini ale colegilor noştri ar fi putut spune ceva, în unele cazuri chiar mult, despre zonele de adâncime ale personalităţilor lor în devenire. Şi, dacă e adevărat că atitudinea creează viitorul, atunci tocmai această atitudine, raportată la diferite situaţii de viaţă, ar fi putut spune mult despre ceea ce ilustrul nostru coleg avea să devină în decursul anilor.

Voi da două exemple doar, aducând în prezent cu puterea amintirii  situaţii de viaţă,  momente din vremea studenţiei noastre, trăite de mine cu multă intensitate tocmai datorită caracterului lor de excepţie. Eram aproape de sfârşitul celui de al doilea an de studenţie şi, în sesiunea care ne sta în faţă, aveam de trecut examenul nostru cel mai greu din acel an – limba latină. Profesorul nostru, d-l Octav Tcaciuc, avea metoda sa de lucru cu studenţii. Venea, mai întâi, cu partea teoretică (probleme ale gramaticii limbii latine). Explica, exemplifica şi, după aceea, urmau aplicaţiile – texte dinainte pregătite pe care cei care doreau dintre studenţi, ajutaţi de profesor, le descifrau. Spre sfârşitul anului al doilea, profesorul nostru a observat că unii dintre noi, între care mă număram, nu se angajau niciodată în descifrarea acestor texte (Venisem la facultate cu un semestru mai târziu. A trebuit să recuperez din mers ceea ce se făcuse în primul semestru şi pregătirea pentru limba latină, pe care nu o făcusem în liceu, am tot amânat-o, iar pe măsură ce timpul a trecut mi-a fost tot mai greu să încep şi aici recuperarea.). Numele noastre au fost notate undeva, într-un caiet. Mă întrebam tot mai îngrijorat cum o voi scoate la capăt cu limba latină, dar întrebarea mea rămâne mereu fără răspuns.

Ajutorul mi-a venit însă la timp şi neaşteptat. Titi Irimia, unul din cei mai activi colegi ai noştri la lecţiile de limba latină, mi-a propus să învăţăm împreună pentru acest examen. Am primit, fireşte, cu speranţa că poate aşa voi reuşi să trec cu bine de această încercare care îmi stătea în faţă. Lecţiile noastre, căci nişte lecţii erau, eu fiind învăţăcelul şi Titi dascălul, se desfăşurau în Grădina Copou, pe o bancă…

Şi astăzi,când îmi amintesc de acele zile ale unei sesiuni de vară petrecute în Grădina Copou, rămân uimit de felul în care, ajutat de generosul meu coleg, am asimilat atât de bine, în doar cinci zile, materia predată de profesorul nostru timp de doi ani de zile. La examenul scris, nu s-a putut face nici o mişcare, căci d-l profesor ne-a supravegheat cu maximum de atenţie, mai ales pe noi, cei notaţi la catastif. În ce mă priveşte însă nici n-am avut nevoie să fac vreo mişcare. Când  mi-a venit rândul să răspund la examenul oral, profesorul mi-a spus: “Mai întâi să discutăm despre teza dumitale. Ce spui despre ea?” I-am spus că tradusesem bine tot textul şi într-un singur loc nu eram sigur că recunoscusem bine un anumit caz. “L-ai recunoscut şi pe acesta – mi-a spus -  dar mă întreb cum ai reuşit să-mi faci o asemenea teză? De copiat n-ai avut cum copia. Mi-ai tăcut tot timpul ca un motan pentru ca acum să-mi faci o asemenea surpriză – plăcută, bineînţeles!”…

M-am întrebat şi eu şi mă întreb şi astăzi cum a reuşit Titi Irimia să mă facă a înţelege şi a asimila, într-un timp atât de scurt, o materie atât de aridă şi de voluminoasă?

Cel de al doilea moment pe care îl voi evoca s-a petrecut în sesiunea de vară a celui de al patrulea an al studenţiei noastre. Eram la examenul de materialism dialectic. Primul dintre subiectele la care trebuia să răspund era legea negării negaţiei. Cunoşteam subiectul, aşa cum cunoşteam întreaga materie predată la curs. Materialismul dialectic era prima filosofie cu care veneam în contact. Mi-a plăcut şi mă pregătisem destul de bine. Din păcate, exista o lacună chiar în partea de început a notiţelor mele despre această temă. Din cauza aceasta, m-am cam încurcat chiar la începutul răspunsului meu. Profesoara mi-a mai pus câteva întrebări la care de asemenea nu am ştiut să dau răspunsuri sigure şi ferme. A considerat probabil că s-a lămurit în privinţa pregătirii mele, căci numai ce o aud că-mi spune: “ Daţi-mi carnetul, vă rog!”… Am ieşit din sala de curs cu o notă mică şi foarte necăjit.

În după-amiaza acelei zile, eram singur în cameră la cămin, când, la un moment dat, uşa s-a deschis şi a intrat Titi Irimia. (La examen, în timp ce eu răspundeam, el era în sală, urmând să răspundă după mine). S-a aşezat pe un pat, înaintea mea şi m-a întrebat: “Ce-a fost cu tine la examen, Emile? Tu ştiai subiectul”. Abia atunci, în ochii mei, au apărut două lacrimi…  După ce anii au trecut, ori de câte ori mi-am amintit de acest moment din vremea studiilor noastre universitare, mi-am pus întrebarea: “Cum se face că el, student ca şi mine, şi-a dat seama că eu cunoşteam subiectul, iar profesoara nu?”

Strălucitul dascăl care Titi Irimia avea să devină în activitatea sa cu studenţii începuse să se manifeste încă din vremea studenţiei noastre. Dar, mai presus de această înzestrare de pedagog cu care a fost dăruit, aş zice, profesorul Dumitru Irimia, rămâne pentru  totdeauna întipărită în memoria mea afectivă adânca lui omenie. Nu profesoara care mă examina şi-a dat seama că eu cunoşteam subiectul la care aveam să răspund, ci el, student ca şi mine. Nu eu care aveam atâta nevoie de ajutor, l-am solicitat să înveţe cu mine. El mi-a propus să învăţăm împreună. Şi a făcut-o în mod cu totul dezinteresat. Cu aceeaşi dezinteresată bunăvoinţă m-a primit în casa lui, ori de câte ori, venind din Ardeal, unde lucram, îl vizitam. Am găsit desigur, la un moment dat, prilejul să-i mulţumesc. O fac şi acum, din nou, cu speranţa şi credinţa că, de acolo, unde fiinţa lui se află, ia cunoştinţă de nedezminţita mea gratitudine.

Gesturi ca acesta, despre care am povestit, pe care el, Titi Irimia, le-a făcut şi faţă de alţi colegi ai săi din vremea studenţiei, dar şi de după aceea, ca şi faţă de studenţii săi, n-au fost puţine. Ca om, va fi avut şi el, desigur, unele slăbiciuni, dar ceea ce rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră sunt realizările din trecerea sa prin această viaţă. Realizări de excepţie, pe măsura conştiinţei sale, care i-a luminat mereu drumul, deloc uşor al vieţii.

Emil Baltag

 

Valentina Butnaru despre Dumitru Irimia

Draga Cristina,
Am citit, cu infrigurare si cu multa rabdare, Intreviul. Este o evocare in care sunteti , si tu si Maria, in egala masura,
pline de dragoste si de durere, dar si de plinatatea Fiintei Profesorului. Eu l-as citi, cu voce tare, in toate salile de curs,
in fata tuturor studentilor de la Litere, din  Romania si din Basarabia. Starea de libertate, despre care ai stiut sa vorbesti atat de bine, l-a facut total  diferit de toata lumea, chiar din clipa in care  l-am cunoscut, cred ca era pe 31 August 1990.  Stiu ca a iubit Venetia, dar a ales Basarabia… Cand ati revenit din Italia, asa si mi-a spus:  “Imi  place Italia, as fi ramas acolo, dar  as merge mai curand prin satele din Basarabia, unde stiu ca as putea ajuta cu ceva copiii si profesorii.”  Mi-ar fi placut sa citesc jurnalele lui nescrise. Jurnalul profan si Jurnalul sacru, la care te referi tu. Presupun ca  le-ai putea scrie si tu. Eu  inca nu am curajul sa recitesc mesajele lui, cele dintre conferintele “Limba Romana – Azi”, din care se intrazareste atat de bine omul care a fost.
Cu tine, am invatat inca o lectie – “in cadrul caruia”, si  parca il aud intreband: “Cum ai zis?”

Stiu ca ai inca multe de facut, Cristina, si le vei face, in numele Profesorului. Astfel, nu te vei mai simti atat de singura.
Si mie imi este dor. N-am reusit sa-i spun foarte multe lucruri si sa-l intreb inca multe… Tot mi se parea ca nu e cazul, sau ca nu-i atat de important pentru el, care era  prea solicitat de  toata lumea din jur.

Iti doresc liniste si impacare.
Eu l-am inmormantat, nu demult, pe tata, si incerc sa ma  deprind cu gandul ca atunci cand nu mai  ai parinti, ramai pe propria raspundere. Dar, numai asa poti  sa stii daca ai invatat bine lectiile pe care le-ai primit toata viata.

Te imbratisez,
Valentina

Cristina Hermeziu despre Dumitru Irimia

Draga dna Cristina,

m-a rascolit in profunzime evocarea dvs…

Acum doua zile m-am gindit la profesorul Irimia si l-am pomenit in gind si in inima; asistam la o lansare de carte aici la Paris, – una de jurnalism, despre teroria reportajului- si se spuneau atitea lucruri superficiale, incit m-am pomenit comentind in gind cu profesorul meu, instanta mea superioara, cele ce auzeam. Si nu va ascund ca am avut o stringere de inima ca niciodata, de constientizare dureroasa: singura fiinta de pe lumea asta care ar fi vrut si m-ar fi facut sa scriu o carte pornind de la teza de doctorat, nu mai este acolo, sa-mi fixeze termenele de respectat, ca un inger pazitor sever si drept. Ar fi fost o carte buna. Pentru ca ar fi avut girul domniei sale, ar fi fost o carte temeinica, profunda. Am s-o fac probabil, ca sa-i onorez memoria si sa-mi alin datoria morala. Dar o sa-mi lipseasca etern corectura dumnealui, singura care conta pentru mine.

Am pastrat foile manuscrise ale tezei de doctorat cu insemnarile dumnealui pe margini. Ca-ntr-un ritual, in fiecare primavara, de trei ani deja, cind vin la Iasi sa tin un seminar cu studentii de la jurnalism, le am cu mine si le vorbesc studentilor cu ele sub ochi…

Stiti ce era extraordinar in relatia cu dl Irimia? Orice discutie mergea la esenta. Am convingerea ca putea atinge orice subiect cu aceeasi clarviziune si putere de patrundere, nu doar pentru sine ci si pentru cel din fata sa. Uneori am sentimentul ca eticheta “eminescolog” il reduce. Profesorul Irimia putea decortica totul cu aceeasi limpezime, totul insemnind teritoriul creatiei umane…

Eram sfioasa in fata domniei sale, nu m-am simtit niciodata pe deplin relaxata, voiam tot timpul sa nu-l dezamagesc, sa fiu la inaltime. De mirare, avea intruna timp pentru ceilalti. Cind avea timp pentru sine? O stiu prea bine: timpul pentru ceilalti era timpul sau, pentru sine. Asa era construit, sa “insoteasca” timpul celorlati, devenirea lor. Pentru ca domnia sa a trait inaintea fiecaruia dintre noi ca sa ne poata anume insoti. E cel mai frumos adevar pe care l-am auzit pina acum: “ca si cum ar fi trait inaintea lui Eminescu“.

Mi-a fost dat sa mai cunosc o singura persoana de calibrul domniei sale, in stare sa aiba in mod natural timp si spirit pentru ceilalti, oricind, si nici ea nu mai este, Vanda Condurache. Uneori ma gindesc ca disparitia unor astfel de fiinte rare a coagulat totusi ceva profund in noi, cei care le-am fost aproape o vreme, din varii motive. Ca un fel de dar dureros pe care il primim inca,  si care ramine de descoperit si de impartasit.

Ma bucur sa evoc acum cu dvs toate aceste lucruri pe care m-ati facut sa le retraiesc. Undeva pe un hol de universitate l-am auzit recitind un haiku pe care tocmai mi-l publicase nu stiu ce revista literara: “Ce bine ca m-am nascut/ dupa ce/ a nemurit Eminescu“. Se bucura ca un copil.

Si mai aud pur si simplu risul domniei sale: urca de pe Strada Garii, eu veneam de undeva spre aceeasi intersectie de linga Fundatie, cu o paine in mina. “Tie-foame, Cristina?” Mie, care mi se parea ca e unul din profesorii de neatins, in fata caruia trebuia sa fii nevazut sau sa sclipesti, acest salut prea simplu si prea uman, m-a fericit.

Va imbratisez,

Cristina Hermeziu

„Să fii spirit liber, să crezi în adevăr, să te manifeşti cu sinceritate …”(interviu cu d-na Cristina Irimia)

Maria ŞLEAHTIŢCHI în dialog  cu  Cristina IRIMIA

„Ca şi cum ar fi trăit înaintea lui Eminescu”

Maria Şleahtiţchi: Stimată doamnă Cristina Irimia, a trecut, iată! deja mai bine de un an de la despărţirea de Profesorul Dumitru Irimia. Fiinţa, despre care a vorbit şi a scris cu atîta înţelegere şi pătrundere, Fiinţa-i – parte a Fiinţei lumii – a trecut în umbră, rămînînd în lumină urmele ei, clare, cu timpul tot mai clare. Profesorul ne-a susţinut cu entuziasm în ideea  de a scoate această revistă. S-a bucurat împreună cu noi, s-a îngrijorat împreună cu noi. A fost receptiv ca de fiecare dată cînd îl rugam ceva sau îl invitam să ţină cursuri la noi, să ia parte la întruniri ştiinţifice sau să ne primească la Iaşi. Dumneavoastră l-aţi cunoscut cel mai bine. Vă rog să ne spuneţi  cum se raporta, ca să spun aşa, în lumea sa intimă la cele trei mari iubiri ale sale: „Limba română, Eminescu, Basarabia”, precum spunea în Cuvîntul de rămas bun profesorul Eugen Munteanu în 5 iulie 2009?

Cristina Irimia: Înainte de toate, buna ziua, doamnă profesoară Maria Şleahtiţchi, şi mulţumiri pentru gîndul acestui interviu. Mă onorează ideea dv. de a include, în primul număr al unei noi publicaţii (să păşiţi cu dreptul!), un interviu despre soţul meu, dar mă şi sperie – voi reuşi oare să răspund? În schimb, nu mă miră gîndul dv. Pentru că, în tot acest an, am fost de multe ori întrebată: Cine era doamna aceea profesoară care atunci, în curtea Casei Pogor, gremita di gente (constat cu bucurie că încep să preiau, cu sau fără voia mea, cîte ceva din obiceiurile „casei”: acum, de exemplu, plăcerea de a arunca, ici şi colo, cîte un cuvinţel, cîte o construcţie din limba italiană‚ limbă pe care o iubea, o cunoştea şi o vorbea cu nesfîrşită bucurie, ca pe o sărbătoare) … profesoara care, în duminica aceea de 5 iulie, cu fluturi şi buburuze în aer, cu un tunet iscat din senin, cu toţi acei oameni veniţi sa îl conducă, la ultima întîlnire, a fost singura care nu a citit cuvîntul său de despărţire, ci a spus: „Cuvintele pe care le voi rosti sînt scrijelite în inima mea …”?

… Speriată sînt pentru că, fatalmente, eu nu pot reacţiona decît emoţional, nu pot fi decît subiectivă – ceea ce poate deschide drum unor rele, greşite interpretări.

Da, cu adevărat, cele trei mari iubiri ale sale (cum să îl evoc, cum să îl numesc, cum să îl chem aici?) au fost Limba română, Eminescu, Basarabia – noţiuni adînc înrudite, inseparabile, fiinţe vii, consubstanţiale. Le-a iubit cu acel „patos tradiţionalist” atît de bine surprins de Rodica Zafiu în evocarea sa din România literară, cu o adîncime a trăirii care mie îmi aduce în minte figura lui Nicolae Bălcescu, unul din personajele istoriei noastre pe care le-a iubit cel mai mult.         În tot ce a scris, aceste trei iubiri se cheamă necontenit unele pe altele, se interpătrund, căci sînt de nedespărţit: Agresivitatea istoriei împotriva acestui mare şi nefericit popor, în loc să ducă la destrămarea lingvistică şi naţională a românilor, a întărit unitatea poporului şi unitatea limbii sub semnul romanităţii. În felul acesta, limba română a devenit principalul adăpost al fiinţei naţionale. … Nu le avem aici pe toate trei, împreună? Nu este aici vorba despre sensul de adîncime al gîndirii lui Eminescu, despre raportul de consubstanţialitate limbă – fiinţă naţională, în dimensiunile obiectivă şi subiectivă deopotrivă?

La rîndul ei, Aniţa Nandriş, spunea el, transformă o lume istorică într-o lume semantică, făcînd posibilă coexistenţa acestora ca două lumi consubstanţiale. Iar în forţa expresivă a limbii se află resursele apărării fiinţei. … Pentru Aniţa Nandriş, limba – limba română – se dezvăluie a fi, dincolo de orice concept filozofic, spaţiu sacru, adăpost al fiinţei. Nu ştiu cum vă raportaţi dv., cei de dincolo de Prut, la acest personaj, pentru noi însă Aniţa este Basarabia cea iubită, este destinul şi marca ei tragică … Iar dedicaţia pe care i-a scris-o Grigore Vieru pe volumul său antologic, Taina care mă apără:  „Fratelui Dumitru, pe care îl ştiu de 2000 de ani şi de 2000 de ani mi-e drag”, … ne dezvăluie o iubire, aşadar, împărtăşită.

Iubirea limbii române, insuflată de profesorul său de la Liceul „Roman Vodă” din Roman, profesorul Steţcu (să ţii minte numele acesta! mi-a spus, apăsat, în ultima noastră seară petrecută împreună, acasă, în timp ce contemplam biblioteca şi îmi vorbea despre bogăţia ei … – ştiam noi că va fi ultima?), s-a transformat, foarte de timpuriu, într-o luptă necontenită pentru apărarea ei, a limbii înţelese ca spaţiul miraculos care (şi prin care) lumea din jur se reflectă şi se descoperă, se lasă cucerită şi recreată, putîndu-ne astfel ridica la cunoaştere şi creaţie.

Sub mereu acelaşi semn al subiectivităţii – căci nu am vorbit vreodată, amîndoi, explicit, despre aceasta – aş vrea să vă spun cum am simţit eu dintotdeauna raportul său uman cu Eminescu. Cred că îl percepea pe Eminescu ca fiind foarte tînăr, poate ca pe unul dintre studenţii săi, faţă de care se simţea tot timpul dator, şi nemulţumit că nu îi poate sta mai mult în preajmă, pentru a-l ajuta, pentru a-i lua de pe umeri greutăţile cu care el ştia deja că va avea de luptat (ca şi cum ar fi trăit înaintea lui Eminescu), dorind astfel să îl elibereze, să îl dezmărginească, pentru poezia sa … cred că nu greşesc, era ceva patern în felul în care îl evoca în casă, de exemplu.

M.Ş.: Profesorul Dumitru Irimia a ştiut să lucreze în echipă. Ce a însemnat pentru el elaborarea celor nouă volume ale Dicţionarului limbajului poetic eminescian?

C.I.: Dicţionarul limbajului poetic eminescian a fost marele său proiect, de care nu s-a îndoit (decît foarte, foarte tîrziu) că îl va duce cu bine la capăt. Cu toţii eram convinşi de asta … Se  putea întîmpla orice, mai puţin să nu încheie Dicţionarul…, mai puţin să plece el înainte de a-l fi încheiat. Nu, asta nu se putea întîmpla.

Într-un interviu din anul 2008, o formulare involuntar nefericită vorbea de Dicţionar … ca despre testamentul său. A răspuns imediat, prompt, nu deranjat, ci doar neacceptînd termenul, pe drept incompatibil cu fiinţa sa, vibrînd de o vitalitate ce părea de neoprit: Vă referiţi probabil la aceasta în sensul cărţii lui Petru Creţia…

Greul muncii în echipă este să ai în fiecare zi forţa, încăpăţînarea, nebunia de a aduna oamenii, de a da, serile, zeci de telefoane, de a armoniza cu graţie programe foarte diferite, orgolii şi slăbiciuni omeneşti, de a scrie zeci de e-mailuri stabilind termene ferme, pentru a le schimba apoi de cîteva ori în aceeaşi zi, după răspunsurile primite între timp, de a conduce – finalmente – întîlnirile produse şi de a arăta drumul, tot cu graţie, înţelegînd şi acceptînd cu umor subţire susceptibilităţi de tot soiul, de a veni apoi acasă, tîrziu (dar nu chiar foarte tîrziu: ştii, Cristina, în Universitate mai sînt ferestre luminate – vrei să mergem să le vezi?) şi de a te aşeza din nou, în noapte, la masă, asupra paginilor scrise de ceilalţi – dar partea ta cînd ai să o mai scrii?…

La Şedinţa solemnă a Academiei din 15 ianuarie 2010, acad. Solomon Marcus a vorbit despre Dicţionar… în aceşti termeni: „Ne vom opri acum atenţia asupra operei coordonate de regretatul Dumitru Irimia, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. O operă grandioasa, înconjurată însă de tăcere. Pentru prima oară, avem posibilitatea de a pune în legătură efectiv aspectele textual locale cu cele globale, în antumele eminesciene. Cultura românească, exegeza eminesciană înca nu par a fi pregătite să valorifice un atare dicţionar, după cum încă nu par a fi pregătite să valorifice nici atît de importantele manuscrise eminesciene, în sfîrşit publicate.” Şi tot Solomon Marcus scrisese, cu cîţiva ani înainte, într-un text mai lung din România literară, o frază care l-a bucurat mult, şi l-a odihnit pentru a putea merge înainte: „Rămăsesem una din puţinele ţări europene fără un dicţionar de concordanţe pentru cel mai important scriitor al ei. Ieşenii au spălat această ruşine.”

M.Ş.: Profesorul Dumitru Irimia a creat la Iaşi o adevărată şcoală de stilistică, lansînd în lumea filologilor o serie întreagă de discipoli. Care erau bucuriile şi tristeţile Profesorului în legătură cu discipolii săi?

C.I.: Răspunsurile mele sînt prea lungi … de data aceasta, am să recurg la propriile lui cuvinte pentru că, encomiastic sau nu, avea darul rar de a exprima esenţialul în cuvinte puţine şi – aparent – foarte la îndemînă. Iată ce răspuns cuprindea într-un interviu de prin anii ’84-’85, publicat în Opinia studenţească: Existenţa mea de dascăl? Existenţa de dascăl în sine nu-i dintre cele mai liniştite dacă o iubeşti. Dar, tot dacă o iubeşti, îţi aduce şi multe satisfacţii, unele imediate, altele după ani. Tot după ani îţi poate aduce şi nemulţumiri. Dar, intră în regula jocului. Pe mine mă bucură mult munca cu studenţii, mai ales la seminarii şi la activităţile de cerc. Mă bucură cînd reuşesc să stabilesc un dialog real cu studentul, cînd sugestiile mele sînt fructificate şi duse mai departe, cînd studentul merge pe propriile picioare, ba chiar începe să-şi ia zborul şi unii ajung, au ajuns în timp, să zboare foarte bine. Este adevărat că unii au uitat cine i-a învăţat zborul sau cine le-a insuflat ideea că nu e suficient să mergi, chiar bine, că trebuie şi să zbori. Este în Eugen Ionescu o idee foarte frumoasă – oamenii au uitat să zboare. Ei trebuie învăţaţi să zboare din nou. Asta e esenţa muncii noastre: să-i învăţăm pe elevi, studenţi, să zboare sau măcar să încerce să zboare, să nu se mulţumească cu mersul …

„Ca apostolii…”

M.Ş.: Vă rog să evocaţi  care şi cum a fost răspunsul  discipolilor la chemările Profesorului?

C.I.: Răspunsul discipolilor a fost emoţionant de prompt: să vorbim despre Colocviul de la Putna, desfăşurat în august 2009, la nici două luni de la plecarea sa. Sub blînda exigenţă a mentorului de necontestat al acestei manifestări, acad. Dan Hăulică, cu discreta şi adînca înţelegere a părinţilor de la Mînăstirea Putna, a Părintelui Stareţ Melchisedec Velnic, secondat de tînărul Părinte Dosoftei Dijmărescu, munca ştiinţifică a profesorului Irimia a fost dusă mai departe şi ilustrată strălucit de – nici mai mult nici mai puţin! şi este doar începutul! – şase tineri cercetători, şase (pentru că aici vă prenumăr şi pe dv., doamna profesoară – cu atît mai mult cu cît dv. aţi furat din mers multe din cele ce revărsa el pe moşie): Lucia Cifor, Nicoleta Redinciuc, Ramona Horodnic, Ioan Milică, Ilie Moisuc şi, după cum spuneam, Maria Şleahtiţchi. Aţi fost aşadar de faţă cînd doamna Teodora Stanciu de la Radio România Cultural, o altă mare „vinovată” pentru aducerea acestor tineri la o manifestare atît de prestigioasă (a cărei dăruire pentru organizarea Colocviului, pentru editarea Caietelor de la Putna, alături de mai tînăra sa colaboratoare, Oana-Georgiana Enăchescu, n-o vom şti pînă la capăt niciodată!), a vorbit răspicat – şi, pentru că minunea s-a repetat şi anul acesta, 2010, a reluat ideea! … aţi fost martor, nu-i aşa? – despre şcoala de stilistică de la Iaşi creată de Profesorul Irimia!

… Dar acesta nu este decît începutul drumului pentru discipolii săi. Cred că aici trebuie să interveniţi dv. cu o pildă (ca şi biblică, în fond, dacă ne gîndim că se petrecea pe malul mării…) – povestiţi-le, aşadar, acestor tineri, ce ne-a povestit, la rîndul său, într-o seară tîrzie, la Putna, domnul Profesor Mircea Borcilă de la Cluj…

M.Ş.: La sfîrşitul augustului care, iată, s-a călătorit, la Colocviul de la Putna, dedicat memoriei academicianului Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, profesorul Borcilă invoca acea scurtă, (aproape) metafizică, discuţie de la malul Mării Negre, dintre Eugeniu Coşeriu, Dumitru Irimia şi Mircea Borcilă, pe care o narez ca pe un mit. Era la unul din Colocviile coşeriene de la Constanţa. În urma unor discuţii mai aprinse, în care bucureştenii, dar şi constănţenii, atacau destul de dur ideile şi concepţia lui Eugeniu Coşeriu, cei trei profesori se plimbau pe malul mării. După o îndelungată tăcere, profesorul Coşeriu îi întrebă: „Ce-o să faceţi voi, iubiţilor, cînd nu voi mai fi eu?” Răspunsul veni dinspre Dumitru Irimia: „ Ce-o să facem? Ca apostolii…” Îmi mai  amintesc în acest moment ce spunea Dorel Fînaru, unul din discipolii Profesorului Dumitru Irimia, toamna trecută la Suceava: „Întreaga activitate a lui Dumitru Irimia respectă cele cinci principii ale lingvisticii ca ştiinţă a culturii formulate de Eugeniu Coşeriu”.

Stimată doamnă Cristina Irimia,  ştim că Profesorul a ctitorit, la începuturi, dimpreună cu doi colegi de generaţie (Mihai Drăgan şi Ioan Constantinescu), Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, ajuns astăzi la a XXXVI-ea  ediţie. Ne aminteam împreună cu Iulian Costache, la o tabără studenţească, în iulie, la Tîrgu Neamţ, de Domnul Profesor şi ne vorbeam că sîntem formaţi, ca atîtea generaţii de studenţi sau profesori mai tineri, de acest Colocviu. „Îi datorăm Profesorului Irimia atît de mult…”, spunea colegul meu. Pe drept cuvînt, îi suntem datori. Ce a însemnat Colocviul în viaţa şi opera profesorului Dumitru Irimia?  Viaţa pe care noi n-o vedeam?

C.I.: Colocviul Eminescu a însemnat marea sa bucurie de a se afla, încă şi mai mult, în mijlocul tinerilor lui studenţi din toată ţara! Apropierea de aceşti tineri, pe care şi-a construit-o aproape singur, era forma prin care se re-încărca de forţă, de tinereţe, de entuziasm, ca Anteu. Recent, am întîlnit această idee la Gabriel Liiceanu, care scria despre modul în care tinerii cei buni luminează spaţiul în care se găsesc…

L-aţi pomenit pe Iulian Costache – eu voi prelua o bună parte a evocării unui alt strălucit participant la Colocviu, profesorul Andrei Bodiu de la Braşov, dintr-un text scris pentru Simpozionul de la Alicante (nov. 2009), unde (am scris mai întîi în cadrul căruia, dar mi-am amintit că era o sintagmă pe care, pur şi simplu, nu o suporta!) inimoasa Cătălina Iliescu a dedicat o secţiune specială  Profesorului Irimia. Iată cuvintele lui Andrei Bodiu: „Unul dintre cele mai  frumoase evenimente din viaţa mea, din fericire repetat de-a lungul multor ani, se numeşte Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” de la Iaşi. Imaginea acestei minuni academice se leagă indisolubil în mintea mea de profesorul Dumitru Irimia. [...] Dumitru Irimia este, prin stăruinţa cu care a organizat, ajutat de cîţiva colegi, Colocviul „Mihai Eminescu”, un creator de şcoală. Puţine nume importante ale criticii şi istoriei literare româneşti de astăzi nu au trecut, de-a lungul vremii, măcar o dată pe la Iaşi, în superbele zile de mai ale Colocviului. Şi acum îmi amintesc emoţionat cum profesorul Irimia ne primea în dimineţile de joi ale Colocviului în Aula „Mihai Eminescu” cu mereu aceleaşi cuvinte: „Bine aţi venit acasă”.  Profesorul Irimia a făcut pentru marele nostru poet unul dintre cele mai importante şi semnificative lucruri care s-au făcut vreodată. A strîns în jurul operei eminesciene generaţii după generaţii de tineri care au păstrat memoria lui Eminescu şi care au dus mai departe şirul interpretărilor operei acestuia. A făcut-o cu un devotament netrucat, cu o modestie extraordinară şi cu o generozitate neegalată. Aşa cum şi-l aminteşte prietenul meu Mircea A. Diaconu, Dumitru Irimia avea o capacitate exemplară de a comunica cu studenţii, de a-i face să se simtă egalii lui. Evident, nu erau egalii lui, dar profesorul îşi desfăşura generozitatea fără niciun fel de ostentaţie. La sfârşitul deceniului satanic, în anii ’80, Colocviul era, pentru mine, una dintre puţinele raze de lumină. Dumitru Irimia a ţinut manifestarea, cu pricepere, în afara oricăror intruziuni ale aberaţiei comuniste. Ştiinţa sa a creat, de-a lungul a decenii, un climat de dezbatere ştiinţifică de cel mai înalt nivel, a statornicit prietenii care nu au pierit şi a cultivat un climat al diversităţii de opinie exemplar. Tactul său a făcut ca niciodată studenţii să nu plece prea afectaţi de un eşec sau excesiv de fericiţi pentru un premiu. Premiile ţineau, toate, de firescul desfăşurării colocviului.

În 2005, când am lansat la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov proiectul Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană, am încercat să pun în practică cîte ceva din meseria „furată” pe lîngă domnul Irimia. Excelent profesionist, domnul Irimia era un om modest şi discret. Cînd îl mai enerva cîte ceva, şi e inevitabil cînd organizezi ceva să nu existe şi astfel de momente, prefera să se închidă în el şi să nu discute. Nu l-am văzut niciodată ieşindu-şi  din fire, deşi tensiuni de tot felul existau.  A încercat să dizolve cu blîndeţe rivalităţile dintre centrele universitare şi să le  transfere într-un climat de colaborare în care, cu fair-play, toţi ar fi trebuit să-i recunoască pe cei mai buni. A urmărit cu tenacitate ideea că cea mai importantă rămâne omagierea lui Eminescu şi faptul că a făcut din Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” cea mai longevivă manifestare studenţească din istora literelor româneşti este, după mine, măsura calităţilor domnului Irimia.”

Iar în 1997, Mihai Zamfir, oaspete de onoare al multor ediţii ale Colocviului, făcea o onorantă paralelă cu festivalul Wagner de la Bayreuth, sesizînd esenţa manifestării de la Iaşi -  libertatea pe care o respiram, o resimţeam cu toţii în acele zile: „Colocviul … a oferit, an de an, spectacolul defilării metodologiilor literare mondiale susţinut pe rînd de cei mai tineri şi mai promiţători intelectuali ai ţării, de studenţi; a construit, în tot acest timp, o oază de gîndire liberă, în polemică implicită cu demenţa ideologică oficială. A ştiut să-şi creeze propria sa istorie, opusă celei în care era silit să trăiască. Iar organizatorul său, Dumitru Irimia, va fi privit, într-o zi, ca un Wieland Wagner al Copoului.”

Ce nu se vedea, ce rămînea ascuns în culise, era cumplita oboseală care, la un moment dat, se  instala şi nu mai pleca… (acum ştim: s-a adunat în ani, lent, insidios, perfid, pe tăcute, pînă cînd, fulgerător, a lovit, obligîndu-l, pentru prima dată, să facă un pas înapoi, să  se recunoască învins, el, luptătorul …). Cum să rezum în cîteva rînduri lunile de neomenească alergătură: mai întîi, înainte de 1989, pentru aprobări de la foruri, experienţe kafkiene, apoi pentru finanţări, devenite în timp sponsorizări, gîndirea, elaborarea şi tipărirea programului – drumuri înzecite la tipografie  (pe atunci, în celălalt capăt al oraşului), organizarea excursiei finale, autocarul!, mesele de la Botoşani şi Putna, pachetele cu hrană rece pentru studenţi, cazarea acestora la Iaşi, Ipoteşti şi Putna, aşteptarea participanţilor la gară (de fiecare dată, neclintit!), în serile şi nopţile precedente deschiderii Colocviului (aşteptarea, atunci cînd acest vis a devenit posibil, a trenurilor din Basarabia, în gara Nicolina, la 2 şi la 3 noaptea), urmată de „inspecţia” de la cantina Universităţii doar peste cîteva ore, la 7 dimineaţa – este totul în regulă, pregătit pentru domnii profesori şi pentru studenţi? La ora 9 – primirea oaspeţilor, apoi deschiderea festivă a lucrărilor – cuvînt de întîmpinare – pauza de cafea (sînt oare destule pahare?), demararea lucrărilor pe secţiuni (nu s-au încurcat cumva sălile? nu!), masa de prînz (a sosit oare vinul promis, l-o fi pus cineva la rece?), autocarul pentru excursia prin Iaşi a sosit? formele cu şoferul s-au rezolvat la decanat? la Casa Pogor, în curtea înflorită, unde se va desfăşura atelierul de traduceri, este totul gata?  … Serile, stabilirea premiilor şi a premianţilor, discuţii, dispute, orgolii, scrierea diplomelor – au sosit de la tipografie, oare? …

Unde să mă opresc? Pe cîte le-am uitat??  Cîte au mai fost??? Pe cîte nu le ştiu????

„Acesta a fost cu adevărat profesorul Irimia şi nepreţuitul Titi …”

M.Ş.: Deşi a fost un om împlinit şi citeam printre rîndurile unui interviu că el însuşi credea astfel despre sine, vă întreb totuşi, Doamnă Cristina, care au fost regretele omului şi profesorului Dumitru Irimia?

C.I.: Regrete … cu siguranţă au fost multe … Despre regretele profesorului, profesor timp de 47 de ani (ca Ştefan cel Mare!) la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi,  este prea devreme să vorbim acum, poate altădată…

Regretele omului: ştiu că dorea enorm să scrie despre Veneţia şi se simţea mereu apăsat că nu o poate face. Era prea dăruit nouă, celorlalţi, pentru a rupe din timpul pe care considera că ni-l datorează. Nu a avut niciodată timp pentru el, nu şi l-a permis.

… Veneţia era spaţiul în care fiinţa lui cea mai adîncă, cea mai adevărată, cea mai copilăroasă, se împlinea pe deplin. La Veneţia întinerea. Ochii îi deveneau mai albaştri (da, puteau fi încă mai albaştri!).  La Veneţia se deschidea, rîdea din toată inima, se bucura în fiecare clipă, de fiecare piatră, la fiecare ponte, tot timpul. Dorea să scrie un Jurnal profan al şederii noastre la Veneţia dar, mai ales, un Jurnal sacru veneţian. Cumpăra de fiecare dată cărţi despre Veneţia, dar nu a apucat niciodată să le citească în tihnă, pînă la capăt …  Ar fi putut scrie o carte extraordinar de fluidă, cu imagini multiplicate şi multiplicabile, aşa cum se multiplică (şi nu doar se reflectă!) faţadele colorate ale palatelor veneţiene în apele de pe Canal Grande şi de pe sutele de canaletti … o carte în care rafinamentul său discret şi poeticitatea autentică, ascunsă în stratul de adîncime al fiinţei sale, ni s-ar fi lăsat revelate în toată frumuseţea şi adevărul lor – aşa ar fi fost, ştiu asta …

M.Ş.: „Omul s-a risipit în lut”, cum spunea cu ani în urmă într-un memorabil poem în proză distinsul cineast Emil Loteanu, dar fiinţa lui de lumină, personalitatea sa culturală şi ştiinţifică continuă să fie printre noi… Ce face astăzi opera ştiinţifică şi culturală a profesorului Dumitru Irimia?

C.I.: Grea, dureroasă întrebare… Deocamdată, stăm pe loc. Fac paşi mici, încercări nesigure, tatonez, dar sînt singură şi – ceea ce este foarte trist – mă simt singură. Aş dori ca anii următori să-mi alunge această tristeţe.

M.Ş.: Deşi am comunicat cu Domnul Profesor vreme de 18 ani, iar de la adresarea corectă şi neutră, doamna profesoară, spre cea pe care am aşteptat-o ca pe un semn dat alor săi, Maria, au trecut vreo 8 ani. Dumitru Irimia a însemnat pentru mine mai mult decît un lingvist, un mare profesor, un mare om de cultură… În ultimii ani începeam să-l cunosc şi ca om. Mai bine decît Dumneavoastră, doamnă Cristina,  nu cred să mai ştie cineva cum a fost şi cine a fost omul Dumitru Irimia…

C.I.: De-a lungul anilor, m-am întrebat de multe ori, de foarte multe ori, cum este şi cine este cu adevărat omul de lîngă mine, care este primul, singurul, cel mai potrivit cuvînt care să-l caracterizeze, să surprindă dominanta inconfundabilă a personalităţii sale … Că a fost bun, dăruit (deopotrivă dăruitor şi înzestrat), că a fost o inteligenţă cuprinzătoare şi înţelegătoare, strunită cu exigenţă, mereu căutătoare şi harnică, că îi plăcea să te surprindă cu maliţii inofensive (m-ar fi făcut edulcorată să citească asta, sînt sigură!) … că a fost un om drept şi exigent – cu sine însuşi, mai întîi, … că a fost fermecător?  Asta o ştim, unii dintre noi. Dar am acum convingerea că, înainte de orice, a fost un om liber. A fost cel mai liber om pe care l-am cunoscut vreodată, un dezmărginit. Amintiţi-vi-l doar cum urca dealul Copoului …

Şi cum acest lucru nu a fost înţeles decît de unii dintre noi….

Esenţa condiţiei sale umane era aşadar libertatea, o libertate interioară irepresibilă, rar întîlnită, pe care şi-a asumat-o cu bucurie, cu mîndrie şi curaj, în pofida tuturor relelor ce decurgeau (şi au cam decurs …) din acest zbor.

Doamna profesoară Sorina Bălănescu, colega lui de o viaţă, apropiată, l-a intuit extraordinar, atunci cînd vorbea despre rădăcinile lui de răzeş mîndru de pe Valea Siretului…

Iar atît de tînărul Bogdan Creţu l-a înţeles şi el, pentru că altfel nu ar fi putut scrie ce a scris a doua zi după plecare: „Dacă lumea e altfel – treaba ei. Aceasta este lecţia pe care, cine a ştiut să o priceapă, a putut-o deprinde de la Profesorul Irimia.”.

L-a înţeles şi Ioan Milică, care readuce în evocarea profesorului său un cuvînt greu de semnificaţii, bine cunoscut nouă: dezmărginire.
Iar acum, mă întorc din nou la cuvintele lui, dintr-un text  mai vechi despre Panait Istrati, care rezumă în două rînduri jumătatea de pagină de mai sus: Să fii spirit liber, să crezi în adevăr, să te manifeşti cu sinceritate, nu mai era nevoie de nimic altceva pentru a fi neiubit.

Acesta a fost cu adevărat profesorul Irimia şi nepreţuitul Titi …

M.Ş.: Vă mulţumesc, stimată  doamnă Cristina Irimia, pentru această evocare…

C.I.: Doamna Maria, şi eu vă mulţumesc … Mi-aţi prilejuit două după-amieze în care am stat de vorbă, cu bucurie şi cu sfîşiere deopotrivă, în doi, în trei, din nou în doi  …

Aproape că îmi vine să vă rog să îmi adresaţi încă o întrebare, dar, ştiţi cum, formulaţi-o în aşa fel încît răspunsul meu să fie:  Îmi este dor de el …

28 august – 5 septembrie 2010

Putna-Iaşi-Bălţi

Galerie foto: 2005 (doctorat)

Foto comunicate de d-na Smaranda Ghiţă

Exigența pierdută a școlii românești (Florin Predescu)

Nu cu multe saptamani in urma am rasfoit cu nesat si nostalgie randurile unui blog dedicat Domnului Profesor Dumitru Irimia, un inegalabil lingvist si deschizator de drumuri in scoala romaneasca.
Mi-a fost profesor in anul I si IV la Iasi.
Primul semestru universitar si pacatele tineretii m-au impins spre un studiu superficial al cursului sau de Lingvistica Generala, ca urmare am picat examenul.
Ma bucuram de apreciere, de respect, de intelegere datorita talentului meu de poet, insa aceasta nu l-a impiedicat sa nu ma ierte. Impactul cu nereusita, cu pierderea bursei pentru semestrul urmator m-au invatat minte.
A fost primul examen in cariera mea de student, si acela picat.
Ii raman si astazi recunoscator pentru trezirea la realitate, revenirea la restanta m-a obligat sa aprofundez studiile lui Ferdinand de Saussure si ale lui Eugen Coseriu.
Pe parcursul anilor studentiei am frecventat cercul sau de lingvistica si am participat apoi la cateva dintre editiile Colocviului National Studentesc ” Mihai Eminescu”. In anul IV am fost printre cei ce au obtinut note maxime la examenele sale (alaturi de colegii de grupa Zamfir Balan, Gh Finaru, Cristian Arhip, Odette Buzea, astazi distinse cadre didactice)
Dumitru Irimia nu se temea de nimic, de nimeni.
Se comporta asemnea chirurgului sigur de instrumentarul lui si opera o materie inca neexplorata indeajuns pana la cursurile sale – impunand ordinea, rigorile structuralismului, analiza in legi, metode noi de reconsiderare ale limbii.
A imprimat sutelor de studenti respectul fata de studierea limbii romane dezbarate de inchizitia ruso-stalinista si mai ales fata de textul literar: produs sublim, suprem al scriitorului de mare talent.
Sa nu uitam ca Dumitru Irimia s-a inscris in aura scolii de filologie din Iasi continuand traditiile create de catre profesorii Gheorghe Ivanescu si Ecaterina Teodorescu.
Speram ca intr-o buna zi numele marilor dascali vor ramane intiparite nu numai in memoria fostilor studenti, dar si intr-un muzeu al scolii adevarate, al rolului acesteia pentru viitorul oricarei citadele spirituale.

Articol preluat cu acordul autorului de pe Site-ul ACUM TV.

“Adevărul” între cuvîntul biblic şi cuvîntul poetic în viziunea lui Eminescu (Dumitru Irimia)

“… am citit comunicarea lui Titi. E unul din cele mai bune lucruri pe care le-a scris , esenţial pentru înţelegerea lui Eminescu. Dar m-a interesat mai mult ca semn al etapei spirituale în care se găsea Titi cînd a scris-o. Cred că reuşise să străpungă învelişul aparenţelor, să trăiască sacralitatea cuvîntului. E poate un dar care i-a fost făcut şi poate că după  acest dar nu mai putea urma decît trecerea dincolo. Nu ştiu cum s-au petrecut concret lucrurile, dar ştiu esenţialul: Titi îşi cucerise dreptul la existenţa spirituală.” (Roxana Sorescu)

(“The Ancient Of  Days” by William Blake)

“Eminescu’s poetry highlights the consubstantiality between the divine and the poetic creativity. As substantiated by the absolute Truth, the sacredness of the World corresponds to the sacredness of the Word. The author examines the relationship between the sacred and the poetic, with reference to the Biblical text, on the one hand, and to some of Eminescu’s poems, on the other.

În abordarea acestui subiect ne întemeiem mai cu seamă pe una dintre coordonatele poeticii eminesciene: înţelegerea creativităţii poetice în raport de consubstanţialitate cu creativitatea divină.
În poemul iniţiatic Povestea magului călător în stele, seraful – voce interioară a Feciorului de împărat fără stea, în devenire ipostază a poetului orfic – îi dezvăluie condiţia de excepţionalitate:
Ascultă glasu-mi rece: eu sînt un seraf mare
De Domnul eu trimisu-s căci te iubeşte mult,
Să scap a ta viaţă de caosu-i imens
Eu în glasul gîndiri-ţi am pus acesta sens.
[…………………………………………..]
Că-n lumea dinafară tu nu ai moştenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gîndire.
[……………………………………………]
Astă nemărginire de gînd ce-i pusă-n tine
O lume e în lume şi în vecie ţine.

Cînd moartea va cuprinde viaţa ta lumească,
Cînd corpul [tău] cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească
Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească
Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit,
Cum toate-s el şi dînsul în toate e cuprins
Astfel tu vei fi mare ca gîndul tău întins. (O/ IV: 161-162)
Poate că, mai mult ca la oricare alt poet român, lumea semantică întemeiată de Eminescu este o lume de întrebări. Şi aceasta, întrucît, în/prin creaţia sa, Poetul îşi asumă întrebările Lumii, ale Fiinţei în general, în perspectiva din Archaeus: “În fiece om se-ncearcă spiritul Universului [...]. Oamenii sînt probleme ce şi le pune spiritul Universului, vieţile lor – încercări de dezlegare.” (O/ VII: 283), “Omul e o întrebare? fiecare om e-o-ntrebare pusă din nou Spiritului universului.” (Ms.2262; O/ VII: 287) şi întrebările Fiinţei umane faţă cu Fiinţa lumii. Este semnificativ că într-o aceeaşi creaţie poetică, Îmbătrînit e sufletul din mine…, sînt concentrate întrebări – retorice în esenţă – privind capacitatea limbajului, a oricărui limbaj, de a capta şi exprima tensiunea raportului omului cu Lumea: “Ah, ce-i cuvîntul, ce-i coloare, sunet, / Marmura ce-i pentru ce noi simţim?”(O/ IV: 490) şi întrebări privind cunoaşterea Lumii, care, prin nivelul de suprafaţă, ascunde sau doar nu-şi poate dezvălui esenţa de la nivelul de adîncime:” Ce-arată faţa mărei ce-i în mare?” (Ibidem)
Imposibilităţii de a răspunde la întrebările lumii pe cale raţională, Poetul îi opune, în Memento mori, intrarea în comunicare cu Fiinţa lumii prin poezie:
Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate
Să citesc din cartea lumii semne ce mai (eu) nu le-am scris. (O/ IV: 151)
Poezia are acest privilegiu, întrucît are atributul sacralităţii, este cale de acces la transcendent. Răspunsul dat, în Epigonii – poem al deschiderii noii direcţii în poezia română, la întrebarea: “Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,” (O/ I: 36) trebuie corelat cu imaginea îngerului din poemul Demonism, care dezvăluie existenţa celor două nivele ale lumii: fenomenal şi esenţial:”Iar un înger, cel mai blînd, / Îngenuncheat l-a lui picioare cîntă / [...] / Nu credeţi cum că luna-i lună.Este / Fereasta cărei ziua-i zicem soare” (O/ IV: 87) şi cu imaginea creaţiei şi creativităţii poetului orfic prin dialogul cu fiinţa lumii, din Povestea magului călător în stele:
Tot ce-am gîndit mai tînăr, tot ce-am cîntat mai dulce,
Tot ce a fost în cîntu-mi mai pur şi mai copil
S-a-mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce
Şi a format un înger frumos şi juvenil. (O/ IV: 173)
sau din Mureşanu (varianta din 1876):
Un înger eşti, un suflet ce-i rătăcit de mult,
Al cărui glas de noapte eu noaptea îl ascult?
O, cine eşti?
[………………………………………….]
Chipul
Vin! eu vin.
Sufletul în vecia-i atras de-a ta chemare,
Din noaptea nefiinţei înfiorat apare…
[………………………………………….]
La al tău glas de jale lumina tremura,
Chiar Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit,
Ascultă blînda rugă, ce trece liniştit
Prin nopţile-nstelate – o muzică de vis –
Ce-inundă faţa-i veche c-un dureros surîs
Şi inima-i bătrînă din nou o mai inspiră
De cugetă lumi nouă – cum cugetă o liră
Eternele-i armonii… (O/ IV: 311-312)
Prin consubstanţialitatea creativitate divină-creativitate poetică, sacralităţii Lumii îi corespunde sacralitatea cuvîntului, aceasta în temeiul Adevărului – ca Adevăr absolut, adevăr originar în a fi-ul lumii, adevăr revelat, în a fi-ul lumii poetice, ceea ce impune o anume înţelegere a raportului dintre cuvînt şi lume, în textul biblic, mai întîi, în textul poetic, apoi.
În Biblie, Cartea I. Facerea, cap.I, Lumea este întemeiată prin rostirea Cuvîntului creator: Logosul divin îşi dezvăluie cele trei ipostaze: gîndirea divină trecută în rostire este facere: “(3) Şi zise Dumnezeu:”Să se facă lumină!” Şi se făcu lumină.”
Cuvîntul dă, apoi, prin numire, identitate componentelor şi dimensiunilor Lumii, în procesul de transformare a Hosului în Cosmos: “(5) Şi numi Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-a numit noapte.”
Verbul zicerii şi verbul numirii se impun ca centri semantici complementari în versetele de început ale creării originare a Lumii. Nu se mai înscriu, însă, acestei complementarităţi în versetele creării vieţuitoarelor din cele trei spaţii: apă, aer, pămînt: (24) Şi a spus Dumnezeu: “Să scoată pămîntul fiinţe vii de tot felul, dobitoace şi tîrîtoare şi fiare sălbatice după felul lor.” Şi s-a făcut aşa.
(25) Şi a făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor şi dobitoacele după felul lor şi toate tîrîtoarele pămîntului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că sînt bune.
În cap.2 din Facerea, Dumnezeu plăsmuieşte din nou vieţuitoarele şi-i cere lui Adam, “creat după chipul şi asemănarea noastră” (26-27), să le dea nume:
(19) Şi a mai plăsmuit Dumnezeu din pămînt toate fiarele pămîntului şi toate păsările cerului şi le-a adus în faţa lui Adam să vadă cum le va numi; şi aşa cum a numit Adam orice fiinţă vie, acesta va rămîne drept nume.
(20) Şi a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pămîntului;
Fără a putea intra într-o exegeză biblică, dincolo de interpretarea numirii ca act prin care omul poate lua în stăpînire vieţuitoarele, rămîne esenţială întrebarea: “Cum a ştiut Adam să dea nume potrivit vieţuitoarelor?” Întrebarea este dezvoltată în două direcţii de către U. Eco în capitolul De la Adam la confundarea limbilor, din volumul masiv Căutarea limbii perfecte. Semioticianul italian, exeget al culturii şi literaturii medievale, plecînd de la versiunea Vulgata a Bibliei, se întreabă: “Spunînd că Adam a numit diversele animale nominibus suis ( în traducere, “cu numele lor”) [...] înseamnă că Adam le-a numit cu numele care li se cuvenea în baza vreunui drept extralingvistic sau cu numele pe care astăzi noi (în baza convenţiei adamice) le atribuim lor? Orice nume i-ar fi dat Adam este numele pe care trebuia să-l aibă animalul datorită naturii sale sau pe care Nomothet a hotărît în mod arbitrar să i-l atribuie, ad placitum, instaurînd în felul acesta o convenţie?” (p.14). În versetele despre această a doua facere a vieţuitoarelor de către Dumnezeu lipsesc şi verbul zicerii şi verbul numirii; Dumnezeu le plasmuieşte/zideşte din nou. Verbul ( şi actul ) numirii este trecut lui Adam, pentru ca omul să-şi dezvăluie o anumită capacitate?
ca să vază ce le va numi pre dînsele ( Biblia lui Şerban – 1688)
să vază ce le va numi (Biblia de la Blaj, 1860-61 – Vulgata)
ca să vază cum le va numi (Biblia, traducere Bartolomeu.Anania)
pentru a vedea cum acesta le va numi (Bible de Jérusalem)
ca să vadă cum avea să le numească (Bibbia, traducerea italiană)
Iar dacă le-a numit cu numele potrivit: “…Şi au numit Adam cu numele lor toate jivinele şi toate paserile cerului şi toate fiarele pămîntului…” (Biblia de la Blaj – Vulgata) înseamnă sau că a descoperit / i s-a revelat identitatea fiinţelor dată de Dumnezeu în momentul creării lor: ” …şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, ea aşa se va numi” (traducere Bartolomeu Anania), “…în orice mod omul ar fi numit fiecare din vieţuitoare, acela trebuia să fie numele său.” (traducerea italiană), “fiecare trebuia să aibă numele pe care omul avea să i-l dea…”(Bible de Jérusalem) sau că a instituit el un raport de consubstanţialitate nume-sens (ceea ce poate fi o urmare a primei ipoteze): ” Şi cum a numit Adam vieţuitoarele aşa le-a fost numele.”(Septuaginta), “Şi tot ce au numit Adam suflet viu, acesta e numele lui.” (Biblia – 1688, Biblia de la Blaj). În oricare dintre variante rămîne semnificativ că Adam a identificat esenţa fiinţelor lumii şi totodată a creat expresia prin care aceasta a putut fi fixată.
În interiorul raportului limbă-lume versetele în discuţie permit interpretarea că Dumnezeu creează Lumea iar Adam îi dă identitate.Sau poate mai exact: Crearea Lumii în elementele ei primordiale: Apă, Pămînt, Aer stă sub semnul sacrului, în mod implicit, în momentul prim al creaţiei – al Fiinţei Lumii şi în mod explicit prin identitatea pe care o dă Adam fiinţelor lumii, într-un moment ulterior, prin revelarea esenţei acestora în conştiinţa umană-congeneră creativităţii divine. Am putea interpreta numirea de către Adam a fiinţelor Lumii din perspectiva identităţii intuiţie-expresie din gîndirea lui Croce din Estetica sa. În temeiul acestei interpretări, actul numirii de către om, în temporalitatea inocenţei sale, a cunoaşterii intuitive sau a cunoaşterii prin revelaţie, poate fi regăsit în actul poietic; Lumea creată prin Cuvîntul divin este recreată prin Cuvîntul poetic în funcţie ontologică.
Natura limbajului poetic stă în funcţia de a revela sacralitatea lumii şi identitatea din stratul ei de adîncime. Cuvîntul poetic face parte din categoria Cuvintelor originare din eseul lui Lucian Blaga cu acest titlu şi este metafora revelatorie din aceeaşi concepţie, prin care cuvîntul profan îşi recuperează esenţa de cuvînt sacru şi, prin aceasta, capacitatea de a revela sacralitatea lumii: “Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat” (Epigonii), ” Şi apele mişcă în păture plane, / În funduri visează a lumei icoane” (Diamantul Nordului; O/ IV: 328), “Şi Rîul îşi mişcă oglinzile-i plane / N-adîncu-i umplute de-a lumei icoane ” (O/ V: 300) şi principiile care îi guvernează dinamica internă: armonia muzicală şi lumina: “Rămîneţi, dară, cu bine, sînte firi vizionare, / Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare.” (Epigonii), “Atunci luciul mărei turburi se aplană, se-nsenină / Şi din fundul ei sălbatec auzi cîntec, vezi lumină.” (Memento mori; O/ IV: 143). Din această perspectivă, întrebarea din Criticilor mei: “Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?”(O/ I: 227) deschide drum către înţelegerea esenţei creativităţii poetice; accesul la adevărul Lumii e posibil numai prin transcenderea limbii fenomenale, într-un proces de descifrare-încifrare, prin care Adevărul ontic trece în Adevăr poetic. Adam identifică esenţa fiecărei vieţuitoare şi, prin numele impus de esenţa însăşi, o întrupează pentru a o putea exprima în exterior. Altfel spus, numele identifică şi revelă esenţa Lumii făcînd-o conştientă de propria-i esenţă. Este semnificativ că, într-una din variante la Criticilor mei, Eminescu recurge la verbul a întrupa: “Zgomotos şi îndărătnic / Ele bat fugind sub tîmple / Toate cer să se-ntrupeze / File albe să le umple.” (O/ III: 288). Dar întrebarea “Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?”, din creaţia poetică, se impune corelată cu întrebarea din însemnările rămase în manuscris:”Ce-i adevărul? Stafia minciunosului ieri în lumina zburîndului azi?” (Ms.2262; Fragmentarium, p.85). Raportată intratextual la întrebarea biblică din temporalitatea istoric-umană a lui Isus, întrebare pe care i-o adresează Pilat: “Dar ce este adevărul?” (Evanghelia dupa Ioan; XVIII, 38), situează, de fapt, în antiteză, două ipostaze ale Adevărului:
- Adevărul absolut, din cuvîntul lui Isus: “Am venit în lume ca să dau mărturie despre adevăr.” (Evanghelia dupa Ioan; XVIII, 37);
- Adevărul relativ, adevărul la care oamenii pot ajunge prin cunoaşterea unor variante perceptibile ale lumii fenomenale: “Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem, pentru gînsac cum o vede el, pentru cîne item, pentru membru de la primărie, pentru Kant item.Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gînsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant?” ( Archaeus; O.VII, p.278) sau pe care îl dau drept adevăr: “De aceea, cînd auzim trîmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atîta conştiinţă de sine, să zîmbim şi să zicem: Vorbe!vorbe! vorbe!” (Idem, p.282)
Dependent de limitele condiţei umane: “Adevărul, creaţie a omului, e ca şi el (fiinţa lui) efect a împregiurărilor.” (Ms.2257; Fragmentarium, p.85), dificultatea definirii Adevărului: “Adevăr, orice definiţiune ţi-aş da trece ca nourii în nestabilitatea ideii.” (Ibidem) este de raportat la modul de a fi al cunoaşterii umane, care se blochează la primul nivel, al adevărului relativ al lumii fenomenale, reprezentînd o multitudine de variante ale invariantei care este Fiinţa lumii:
Din munţi bătrîni şi din păduri măreţe
Se nasc izvoare, ropotind se plimbă,
[…………………………………….]
În drumul lor ia firea mii de feţe
Aceleaşi sînt deşi mereu se schimbă.
(Coborîrea apelor; O.IV, p.247)
Au nu sînt toate-nvelitori
Fiinţei ce nu moare?
(Luceafărul, var.; O/ II: 388, 405)
Accesul la esenţa lumii nu este posibil în condiţiile situării omului în spaţio-temporalitatea fenomenală:
Timp, căci din izvoru-ţi curge a istoriei gîndire
Poţi răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire?
[…………………………………………………….]
Nu!…Tu măsuri intervalul de la leagăn pîn’ la groapă,
În ăst spaţ’ nu-i adevărul…”
(Memento mori; O/ IV: 148)
Concluzia aceasta încheie o suită de întrebări privind esenţa fiinţei umane, căutată în interiorul raportului Om-Dumnezeu, printr-o inversare a perspectivei căutării:
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gîndire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?…Să pot pricepe şi icoana ta…pe om. (Idem, p.147),
întrebări dublate de o succesiune de eşuări, în adevăruri efemere (substantivul la plural), care împiedică accesul la Adevărul absolut (substantivul la singular):
Ca s-explic a ta fiinţă, de gîndiri am pus popoare
Ca idee pe idee să clădească pîn-în soare
Cum popoarele antice în al Asiei pămînt
Au unit stîncă pe stîncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gînduri risipescu-se în vînt. (Idem, p.148)
sau în imaginar poetic: “Şi cînd cred s-aflu adevărul mă trezesc – c-am fost poet.” (Ibidem).
Respingerea adevărurilor efemere în creaţia poetică intră în complementaritate cu afirmarea, în însemnările manuscris, a Adevărului absolut, principala exigenţă a textului biblic şi a discursului religios: ” Care e cestiunea principală la religie? Este ca ea să fie un adevărat absolut în privirea simbolurilor ei, în privirea formelor esterioare sau să cuprinză înlăuntru-i o repartiţie de idei astfel încît asemenea cîntarului să arate totdeauna că răul este rău, binele bine. Dacă o religie pozitivă îndeplineşte această din urmă condiţie ni se pare că capetele seci pe cari le produce Pămîntul ar putea să se dispenseze de cercetări asupra adevărului istoric a celor cuprinse în Biblie.” (Ms.2275 B; Fragmentarium,p.376)
În interiorul concepţiei organice a lui Eminescu, raportul dintre Adevărul absolut şi adevărul relativ corespunde situării lumii, prin cele două nivele: de adîncime şi de suprafaţă, între sacru şi profan şi implică deschiderea fiinţei umane spre transcenderea lumii fenomenale prin transcenderea limbii fenomenale (limba neutră, practică), în temeiul aceluiaşi raport sacru-profan. În acest sens, este semnificativ un model sintactic în care aceeaşi predicaţie trimite spre Adevăr: “Adevărul e stăpînul nostru, nu noi stăpînii adevărului.” (Ms.2275 B ; Fragmentarium, p.87) şi spre Limbă: “Nu noi sîntem stăpîni limbei, ci limba e stăpîna noastră.” (Idem, p.241).
Sacralitatea limbii este revelată în acelaşi fragment manuscris prin imaginea sanctuarului şi a originarităţii: “Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantazia sau inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte care-a predomnit la zidirea sanctuarului, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească.” (Ibidem)
Limba română dispune de doi termeni pentru a numi, metonimic, dimensiunea ei profană, aflată în relaţie cu adevărul oamenilor: vorbă şi dimensiunea sacră, în legătură cu adevărul sacru al Fiinţei lumii şi al fiinţei umane: cuvînt. Opoziţia cuvînt-vorbă se întemeiază în limbajul eminescian, în creaţia poetică şi în publicistică, pe recuperarea unei trăsături semantice originare, uitată de limba comună în întrebuinţarea ei actuală, unde termenii sînt sinonimi. Trăsătura semantică + sacralitate a termenului cuvînt este o dezvoltare a semanticii termenului latinesc. Din planul semantic al termenului originar conventu(s/m), limbile romanice occidentale au continuat şi dezvoltat sensul de comunitate şi spaţiul de adunare a comunităţii romane, restrîns la comunităţile de creştini: it. convento, sp. convento, fr. couvent, cu sensul de mînăstire. Limba română, în schimb, a conservat şi dezvoltat sensul de înţelegere, mijloc de înţelegere: cuvînt. Trăsătura semantică + sacru a trecut în ambii urmaşi ai termenului latinesc, dar numai în limba română a devenit trăsătură definitorie a limbii. Conţin această trăsătură a sacralităţii, circumscrisă modului de a fi al fiinţei umane, în cultura originar orală, expresii fixe care au ca nucleu semantic şi structural termenul cuvînt: a avea cuvînt, a-şi da cuvîntul, a-şi ţine cuvîntul, a fi om de cuvînt etc. Intră în antonimie cu aceste expresii fixe, expresiile dezvoltate în baza termenului vorbă, conotate negativ: efemeritatea, lipsa de substanţă, falsul etc., situînd fiinţa umană în profan: a duce cu vorba, din vorbă în vorbă, vorbe de clacă, vorbe în vînt etc.
Cu această percepere antitetică, Eminescu situează creativitatea poetică între cei doi poli: ai mimesisului necreator, străin artei autentice, reflectat în perspectivă satirică, ironică şi autoironică, şi al tensiunii creatorului în căutarea căilor de acces la esenţa lumii. La primul pol, centrul nuclear al semantizării poziţiei poetului este reprezentat de termenul vorbă: “Aceasta e menirea unui poet în lume? / Pe valurile vremei, ca boabele de spume / Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate ” (Icoană şi privaz; O/ IV: 288), “În capetele noastre de semne-s multe sume / Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume, / […] / Nu-i acea altă lume a geniului rod.” (Idem, p.289), ” Cu-aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul / Cel rău al minţii mele…”(Ibidem), “Astfel la clăi de vorbe eu fac vîrfuri / De rime splendizi…” (Cum negustorii din Constantinopol; O/ IV: 205). La celălalt pol, centrul nuclear îl reprezintă termenul cuvînt: “Ah, ce-i cuvîntul, ce-i coloare, sunet, / Marmura ce-i pentru ce noi simţim?”(Îmbătrînit e sufletul din mine…; O/ IV: 420), “Unde vei găsi cuvîntul ce exprimă adevărul?” (Criticilor mei)
Cuvînt şi adevăr se întîlnesc prin dimensiunea + sacru în Luceafărul, considerat în macrosintaxa poemului în varianta publicată şi în coexistenţa, în devenirea poemului, a variantelor-manuscris, într-o perspectivă poietică descrisă de Gianfranco Contini, o dată cu interpretarea variantelor creaţiilor lui Leopardi. În structurarea poemului eminescian, nucleul semantic central: întrebarea privind posibilitatea refacerii armoniei originare, prin iubire, opoziţia dintre lumea contingentului ( reprezentată de Fata de împărat) şi lumea transcendentului (reprezentată de Luceafăr) este marcată, între altele, prin opoziţia vorbă-cuvînt. Armonizarea între cele două lumi nu este posibilă, pentru că însăşi comunicarea între ele nu este posibilă; Fata de împărat are acces numai la ipostaza profană a limbii: vorbă; ea nu are acces la sensul chemărilor Luceafărului întrucît îi receptează limbajul numai la nivelul de suprafaţă al limbii, limba fenomenală, care ţine de profan: “Străin la vorbă şi la port, / Luceşti fără de viaţă “, “Deşi vorbeşti pe înţeles, / Eu nu te pot pricepe”. În răspunsul ei, fata de împărat i se adresează tot printr-un limbaj întemeiat pe nivelul de suprafaţă al limbii: “Nu caut vorbe pe ales, / Nici ştiu cum aş începe” , “Din cîte vorbe am ales / Nu ştiu cum aş începe, / Deşi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe.” (var.; O/ II: 317). Termenul cuvînt, sinonim în limba fenomenală, antonim în limbajul poemului, prin trăsătura semantică + sacru, intervine numai în comunicarea dintre Demiurg şi Hyperion: “Iar tu Hyperion rămîi / Oriunde ai apune,/ Cere-mi, cuvîntul meu de-ntîi, /Să-ţi dau înţelepciune?”. Încercat într-o singură subvariantă: “Dar cere-mi vorba mea de-ntîi” (O/ II: 451), termenul vorbă este abandonat în toate variantele de structurare a răspunsului Demiurgului.
În ediţia Maiorescu, în care poemul Luceafărul prezintă mai multe deosebiri faţă de varianta publicată în Almanahul Societăţii «România Jună» de la Viena şi reluată în acelaşi an în Convorbiri literare, în locul termenului cuvînt se află termenul formă: “Tu eşti din forma cea dintîi, / Eşti vecinică minune”. Şi într-o variantă şi în cealaltă trăsătura semantică esenţială rămîne originaritatea, implicită în planul semantic al celor doi termeni: cuvînt şi formă, explicită în determinarea dintîi. Cu deosebirea că, în varianta din ediţia Maiorescu, este privilegiată perspectiva filozofică, forma fiind în gîndirea antică principiu întemeietor, ceea ce implică, în fond, consubstanţialitatea sens-expresie. În prima variantă publicată, primează perspectiva biblică, cu originea, poate chiar directă, în Prologul Evangheliei după Ioan (copiat între manuscrisele eminesciene din preajma Luceafărului): “La-nceput a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul”. Dacă rămînem pe terenul concepţiei lui Gianfranco Contini, fără a ignora devenirea de la o variantă la alta, semnificaţia poemului Luceafărul se întemeiază pe toate variantele, considerate în simultaneitate. În felul acesta, fără a putea cunoaşte factorii care au concurat la înlocuire (care pare să fie făcută de Eminescu, aşa cum argumentează P. Creţia), rămîne esenţial că orice înlocuire în structura sintagmatică a versului/strofei nu conduce la întreruperea legăturii cu termenul existent în planul paradigmatic al poemului în devenire. Iar sub acest aspect, cuvîntul (dintîi) îşi revelă semantica profundă prin corelaţia cu adevărul din variantele poemului rămase în manuscris, deschizînd astfel drum spre recunoaşterea a trei ipostaze ale identităţii Luceafărului:
- identitatea fenomenală, din planul/lumea contingentului, fixată prin termenul Luceafăr, nume folosit de Fata de împărat, exprimînd, din perspectiva perceperii fiinţei umane, o natură excepţională, prin fructificarea mito-poetică a modului specific în care limba română numeşte acelaşi corp ceresc pentru care alte limbi romanice (şi neromanice) recurg la termenul stea (it. stella mattutina, fr. étoile du matin/soir);
- identitatea mito-simbolică, din planul/lumea transcendentului, fixată de termenul Hyperion, rostit de Demiurg, cu un plan semantic foarte complex, în care se întîlnesc nivele de semnificare mitologică, cu originea în mitologia şi filozofia greacă: Hyperion este unul din Titani, la Hesiod, zeul luminii, la Homer, este hyper-eon, în gnosticism, eon fiind aici fiinţă de esenţă spirituală, din spaţiul transcendentului;
- identitatea esenţială, pentru care Luceafăr şi Hyperion erau două ipostaze de manifestare a sacrului, esenţă care se revelă în variante rămase în manuscris: este parte din Adevăr, din Absolutul Fiinţei, ceea ce înseamnă că este chiar Adevărul / Absolutul, care există ca întreg întrucît există partea.
Fata de împărat percepe natura “peste fire” a Luceafărului: “Căci eu nu sînt de seama ta, / Cu chipul peste fire” (var.; O/ II: 423), nonapartenenţa la lumea muritorilor: “Tu te coboară pe pămînt, / Fii muritor ca mine” (O/ I: 175). Luceafărul însuşi îşi cunoaşte identitatea excepţională, de fiinţă nemuritoare: “Au nu-nţelegi tu oare, / Cum că eu sînt nemuritor / Şi tu eşti muritoare?”(Idem, p.172). Dar esenţa lui profundă o cunoaşte numai Demiurgul: Luceafărul nu are doar atributul eternităţii, el este chiar eternul. În revelarea acestei identităţi, pentru care Demiurgul nu-i poate schimba lui Hyperion Legea: “Ca adevăr din sînul meu / Tu faci din mine parte, /Dar adevărul ca şi eu / Noi nu cunoaştem moarte.” (O/ II: 389), prin raportare la identitatea intuită de Fata de împărat şi cunoscută de Luceafăr, este semantizat poetic raportul dintre adevărul relativ şi adevărul absolut, formulat într-o însemnare rămasă între manuscrise: “Dreptul e adevăr – virtutea e adevăr, nu cel relativ care constată cum este ci cel absolut care este.” (Fragmentarium, p.217).
Fiind parte din Adevărul absolut: “Tu adevăr eşti datorind, / Lumină din lumină / Şi adevărul nimicind / M-aş nimici pe mine” (O/ II: 389), prin schimbarea Legii Luceafărului, s-ar nega Fiinţa însăşi: ” Hyperion ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume / Tu îmi cei semne şi minuni / Ce fiinţa mea o neagă.” (O/ II: 414). Imaginea, de esenţă biblică, lumină din lumină, altă ipostază a Adevărului absolut, înţeles ca Dumnezeu – în continuitatea unei însemnări-manuscris: “Dumnezeu şi Adevărul sînt identici.” (Ms.2267; O/ XV: 348) – întăreşte direcţia de semnificare cristică, revelată într-o altă variantă prin sintagma a treia parte din întregul divinităţii creştine: “Tu din eternul meu întreg / Te-ai smuls o stea senină / Cum vrei puterea mea s-o neg / Lumină din lumină” – var.: “Tu din eternul meu întreg /Rămîi a treia parte / Cum vrei puterea mea s-o neg / Cum pot să-ţi dărui moarte?” (O/ II: 418).
O altă ipostază a întrupării lui Cristos – întruparea istoric-umană din poezia Dumnezeu şi om – revelă aceeaşi apartenenţă la Adevăr: “Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă / [...] // În tavernă…-n umilinţă s-a născut dar adevărul ? /Şi în faşe de-njosire e-nfăşat eternul rege? “(O/ IV: 192). Nucleul semantic al poeziei Dumnezeu şi om îl constituie antiteza dintre două temporalităţi în conceperea artistică a Adevărului divin. Deschiderea fiinţei umane spre identitatea duală a lui Isus: întrupare umană şi esenţă divină este semantizată prin semnul poetic hieroglifă în temporalitatea inocenţei artistului şi a fiinţei omului: “Dar pe pagina din urmă în trăsuri greoaie, seci, / Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urîtă, / Tu, Christoase-o ieroglifă stai cu fruntea amărîtă, / Tu, Mario, stai tăcută, ţapănă cu ochii reci!” (Idem, p.191). Raportul estetic-sacru privilegia dimensiunea sacrului; imaginalul (H. Corbin) era chemat să deschidă calea spre perceperea fiinţei lui Dumnezeu: “Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană / Aiuta numai al minţii zbor de foc cutezător…” (Ibidem). Epoca modernă a schimbat raportul sacru-estetic, absolutizînd esteticul, şi acesta, dintr-o perspectivă proprie ierarhiei din societatea oamenilor: “Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său, / Dară inima-i deşartă mîna-i fină n-o urmează… / [...] / Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om nu Dumnezeu.” (Idem, p.192), ajungînd, într-o variantă, pînă la coborîrea în profan şi la desemantizarea Cuvîntului: “Ieri ai fost steaua de aur a-mpăraţilor creştini / Azi în gura lor profană nu mai eşti decît un nume.” ( var. intitulată Christos; O/ V: 164)
În antiteză cu imaginea din prima temporalitate, versurile finale semnificînd specificul artei neinspirate, nici în planul sacrului, nici în plan estetic: “Ieri ai fost credinţă simplă, însă, sinceră, adîncă, / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stîncă, / Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te taie.” (O/ IV: 192) intră în corespondenţă cu antiteza dintre cele două poetici, mimetic necreatoare şi vizionar-revelatoare, din poemul Epigonii: “Voi pierduţi în gînduri sînte, convorbeaţi cu idealuri, / Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri.”, “Rămîneţi dară cu bine, sînte firi vizionare, / Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare.”
Cu această viziune asupra Fiinţei Lumii şi asupra fiinţării lumilor poetice, în semantica temenului hieroglifă adevărul poetic se întîlneşte cu adevărul sacru din perspectiva raportului dintre cele două nivele, de suprafaţă şi de adîncime:
- în perceperea celor două ipostaze ale lui Isus: exterioară – întruparea istoric-umană, interioară – esenţa divină:”Tu, Christoase–o– ieroglifă, stai cu fruntea amărîtă”;
- în conceperea poeziei: limba neutră, fenomenală, la nivelul de suprafaţă, limba esenţială, limbajul poetic în funcţie ontologică, la nivelul de adîncime: ” Adevărat cum că poezia nu are să descifreze ci, din contra, are să încifreze o idee poetică în simbolele şi hieroglifele imaginilor sensibile.” (Fragmentarium, p.238);
- în înţelegerea mitului, basmului: naraţiunea, la nivelul de suprafaţă, sensul-orientare în procesul de iniţiere în esenţa lumii, la nivelul de adîncime: “E păcat cum că românii au apucat a vedea în basm numai basmul, în formă numai formă [...]; mitul nu e decît un simbol, o hieroglifă, care nu-i de ajuns că ai văzut-o, că-i ţii minte forma [...], ci aceasta trebuie citită şi înţeleasă.” (Strîngerea literaturii noastre populare; Fragmentarium, p.237).
În aceste trei direcţii de semnificare ale semnului poetic hieroglifă, accentul semantic în perspectiva perceperii lumii în dimensiunea ei sacră şi a receptării poeziei şi mitului şi basmului este transcenderea nivelului de suprafaţă. În lumea divinului din Biblie au făcut-o, între alţii, vameşul Zahei şi tîlharul răstignit alaturi de Isus: ” (42) Şi zicea către Isus:«Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta!»”, “(43) Atunci zise Isus lui: «Adevărat zic ţie, astăzi cu mine vei fi în rai».”. În poezie trebuie să o facă cititorul inocent, eliberîndu-se din prizonieratul limbii neutre: “Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi, / La voi inimi cu aripe. / Ah! lăsaţi ca să vă ducă / Pe-altă lume-n două clipe.” (Aducînd cîntări mulţime; O/ IV: 501), în basm, ascultătorul cu fiinţa deschisă: “Ş-apoi Dumnezeu mie mi-a dat gură şi limbă iar d-voastră v-a dat urechi şi de aceea ascultaţi şi asta, pe lîngă multe minciuni ce-aţi mai ascultat – da nu cumva să ziceţi că-i minciună, c-apoi atîta vă trebuie.”( Poveşti, snoave şi legende, p.327), în descifrarea sensurilor mitului, cititorul specializat: “Ce face istoricul cu mitul? Caută spiritul, ideea acelor forme, cari ca atare sînt minciune.” (Fragmentarium, p.235)”

Dumitru IRIMIA

Bibliografie

Mihai Eminescu, Opere (Ediţia critică întemeiată de Perpessicius şi continuată de P. Creţia şi D. Vatamaniuc):
vol. I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939
vol. II, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943
vol. III, Fundaţia Regele Mihai, Bucureşti, 1944;
vol. IV, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1952;
vol. V, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958;
vol. VII, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977;
vol. XIV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983;
vol. XV, Editura Academiei, Bucureşti,1993;
vol. XVI, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989; (Trimiterile la această ediţie se fac prin siglele O/ I, II, III etc., cu indicarea titlului poeziei şi a paginii.)
Mihai Eminescu, Fragmentarium (ediţie Magdalena D. Vatamaniuc), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 (Fragmentarium)
Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură (reeditare), Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1988
Biblia (versiunea Bartolomeu Anania), Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 2002
La Bible de Jérusalem, Les Editions du CERF, Paris, 2003
La Sacra Bibbia, Roma, 1974
Septuaginta.1.Geneza, Editura Polirom,Iaşi, 2004
Monumenta Linguae Dacoromanorum.Biblia 1688, Pars I.Genesis, Iaşi, 1988
*** Poveşti, snoave şi legende, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1967
Umberto Eco, La ricerca della lingua perfetta nella cultura europea, Laterza, Roma-Bari, 1993

Lucrare şi comentariu transmise de d-na Cristina Irimia. Folosirea citatelor din lucrare: doar cu menţionarea sursei şi un link către acest blog. Mulţumesc!

“Este adevărat că unii au uitat cine i-a învăţat zborul sau cine le-a insuflat ideea că nu e suficient să mergi, chiar bine, că trebuie şi să zbori.”

Interviul următor a apărut in ziarul studenţilor ieşeni, “Opinia studenţească” (anii 80 aprox) şi este realizat de doi colegi ai generaţiei mele, Florin ZAMFIRESCU şi George LAZĂR, amândoi din Botoşani. Acest interviu mi-a fost trimis de d-na Cristina Irimia, căreia îi mulţumesc! Interviul este realizat “la două mâini”, cu dl. Ioan Tiba şi cu dl. Dumitru Irimia, la acea dată lector al Facultăţii de Filologie, a Umiversităţii din Iaşi. Am transcris doar replicile profesorului Dumitru Irimia. Vi-l recomand şi-l recomad tuturor detractorilor profesorului…

O.S. CE A ÎNSEMNAT PENTRU DUMNEAVOASTRĂ PRIMUL AN DE STUDENŢIE?

D.I.: Bucuria de a putea bate ore în şir străzile oraşului care mă fascinase (mai întîi din cărţi apoi din contactul direct, cu vreo doi ani mai înainte), care era atît de legat de numele lui Eminescu. Mulţi ani mai tîrziu aveam să înţeleg de ce era asemănat cu Florenţa. Ar fi trebuit să rămînă aşa. Un oraş prin excelenţă al culturii înseamnă foarte mult pentru viaţa spirituală a unei naţiuni.

O.S. CE DISCIPLINE AŢI STUDIAT CU PASIUNE ÎN TIMPUL STUDENŢIEI?

D.I. : Gramatica şi stilistica şi literatura română, mai ales literatura dintre cele două războaie.

O.S. RELATAŢI-NE MOMENTUL DESPĂRŢIRII DE STUDENŢIE

D.I.: Nu cred că are vreo importanţă. Şi nici nu-mi mai amintesc bine. E foarte departe. N-a fost, desigur, uşor. În primul rînd, pentru că despărţirea de studenţie însemna despărţirea de colegi şi de prieteni; cu puţine excepţii, am fost foarte apropiaţi unii de alţii.

O.S. VORBIŢI-NE DE EXISTENŢA DUMNEAVOASTRĂ DE DASCĂL.

D.I.: Existenţa mea de dascăl? Existenţa de dascăl în sine nu-i dintre cele mai liniştite dacă o iubeşti. Dar, tot dacă o iubeşti, îţi aduce şi multe satisfacţii, unele imediate, altele după ani. Tot după ani îţi poate aduce şi nemulţumiri. Dar, intră în regula jocului. Pe mine mă bucură mult munca cu studenţii, mai ales la seminarii şi la activităţile de cerc. Mă bucură cînd reuşesc să stabilesc un dialog real cu studentul, cînd sugestiile mele sînt fructificate şi duse mai departe, cînd studentul merge pe propriile picioare, ba chiar începe să-şi ia zborul şi unii ajung, au ajuns în timp, să zboare foarte bine. Este adevărat că unii au uitat cine i-a învăţat zborul sau cine le-a insuflat ideea că nu e suficient să mergi, chiar bine, că trebuie şi să zbori. Este în Eugen Ionescu o idee foarte frumoasă – oamenii au uitat să zboare. Ei trebuie învăţaţi să zboare din nou. Asta e esenţa muncii noastre: să-i învăţăm pe elevi, studenţi, să zboare sau măcar să încerce să zboare, să nu se mulţumească cu mersul …

O.S. FAŢĂ DE ”COLEGII DE GENERAŢIE”, CUM VI SE PAR STUDENŢII ACUM?

D. I.: Depinde din ce punct de vedere … Ca pregătire? Mi-e teamă că aş face aprecieri subiective. Voi spune, totuşi că, în ultimii ani, nivelul de pregătire cu care vin studenţii în facultate este tot mai scăzut. Cu mici excepţii, dar acestea tot mai puţine. Dar nu acesta e fenomenul cel mai îngrijorător, ci lipsa de interes. Studenţii nu-şi fructifică victoria obţinută la concursul de admitere, sînt prea devreme blazaţi. Îi simt nesiguri, nu par să aibă sau să-şi pună măcar probleme, sau ceea ce s-ar putea numi un program de perspectivă. Încă o dată, sînt unele excepţii, dar oare ne pot satisface excepţiile? Nu par dispuşi să întîrzie asupra unor probleme, spre a căuta singuri soluţii, altele decît cele date. E mai comod să repeţi ce au spus alţii … Pare că după primul ţel atins – trecerea examenului de admitere – celelalte sînt de aceeaşi natură, trecerea examenelor, eventual cu note mari, nu adîncirea cunoaşterii unor probleme … Dintr-un alt punct de vedere, apoi, pare să nu existe o adevărată viaţă de colectiv, studenţească. Studenţii, cei mai mulţi, sînt nişte însinguraţi … Oricum, cred că noi eram altfel. Ştiam mai bine ce avem de făcut, credeam mai mult în profesiunea pe care ne-am ales-o, în viitor …

O.S. APRECIAŢI CĂ AVEŢI UN CURS PE GUSTUL STUDENŢILOR?

D.I. : Nu ştiu exact ce înseamnă ”curs pe gustul studenţilor”. Oricum, nu am urmărit niciodată asta. Prin unele cursuri, cele facultative sau la alegere, am încercat să vin în sprijinul studenţilor, în sensul discutării unor probleme sau mai noi sau din puncte de vedere mai noi. Prin altele, am încercat şi încerc să-i provoc pe studenţi. Din păcate, o parte din studenţi ar dori să înveţe bine, chiar pe de rost, nişte pagini de curs, să le reproducă la examen, să ia nota cuvenită şi să fie fericiţi. Nu suport să văd, să aud cum mi se reproduc fraze din curs. Cu toate insistenţele studenţilor, ale unor studente, eu nu dictez cursul iar la examene, întrebările din bilete apelează mult la gîndire – nu coincid, decît foarte rar, cu titluri de subcapitole din curs. Consider că prin cursurile mele de Lingvistică, de Stilistică sau de Gramatică română, am reuşit să-i determin pe studenţi, în primul rînd să gîndească altfel nişte probleme iar apoi, plecînd de aici, să caute ei singuri soluţii la alte probleme, foarte numeroase, ”în litigiu”.

O.S. DACĂ AR TREBUI SĂ URMAŢI ACUM CURSURILE UNEI FACULTĂŢI, PE CARE AŢI ALEGE-O?
D. I.: Ca primă facultate? Tot filologia. Am convingerea că situaţia dramatică prin care trece acum omenirea îşi are originea în trecerea pe planul doi a culturii umaniste. Reîntoarcerea umanităţii spre poezie, muzică, arte în general, redescoperirea lucrurilor ”gratuite”, vor putea duce treptat la dispariţia fenomenului de alienare a omului. De fapt, dezvoltarea tehnicii în sine şi pentru sine, ”pentru asigurarea creşterii calităţii vieţii”, dezvoltarea marilor industrii, a întreprinderilor mamut, l-a uitat pe om, pentru că s-a impus ca direcţie absolut dominatoare, cu trecerea în umbră, pînă la strivire, a direcţiei care să aibă în vedere esenţa spirituală a omului. Restabilirea echilibrului între cele două direcţii, a dezvoltării tehnicii şi a dezvoltării culturii umaniste, va putea contribui la depăşirea stării de criză. Iar, în acest proces, rolul şcolii este fundamental. Profesorul şi disciplinele umaniste trebuie să-şi cîştige locul de drept în ierarhia factorilor răspunzători de destinul omului, al societăţii, al umanităţii.”

Au consemnat

Florin ZAMFIRESCU
George LAZĂR

“izvor”

Doamna Smaranda Ghiţă mi-a trimis un fişier audio cu vocea profesorului Irimia, explicând semnul “IZVOR”…

Vă invit să-l ascultaţi AICI!
Mulţumesc!