3 iulie 2009 – 3 iulie 2016

„Privirea care străpunge depărtarea peisajului se intoarce înlăuntrul omului”.

Profesorul Dumitru Irimia: 5 ani de la Marea Trecere

De o discreție salutară, onestă, profesorul Dumitru Irimia avea dese momente în care se copilărea pur și simplu. (vezi și articolul de AICI) Figura domniei sale, pe care mulți dintre studenți o considerau severă, căpăta o lumină aparte, atunci când era în prejma copiilor. De regulă, cei ai foștilor studenți sau doctoranzi. Ochii albaștri, de un senin glacial deseori, își schimbau ușor culoarea, deveneau râzători, dacă mi se îngăduie cuvântul, ghiduși, puși pe șotii. Ironia inteligentă ceda unui joc de limbaj absolut fascinant: copiii aveau lumea lor și profesorul intra atât de firesc în ea.

Nu mă mai satur să privesc aceste fotografii, cărora aș dori să le alăturăm și altele… Ce spuneți?

 

3 iulie, 2009, 4 ani deja!

Un memento al Mariei Şleahtiţchi.

Galerie foto: anii 1962

Intîlnire a promoției 1962, Iași

Foto: colecția prof. Cezar Vasilescu (Botoșani)

2 ani deja! Senin de privire.

La Veneția, 2007

La Ipotești, mai, 1996, alături de profesorul Irimia

Sunt 2 ani de când Profesorul nu mai este cu noi.

Timpul ne separă de cei pe care-i iubim, uneori sterge urmele, alteori le adâncește, alteori, țesătura lui devine străvezie, cu ape și texturi diferite. Timpul le cerne, timpul le rostuiește. Amintirea senină a Profesorului e în mine, tot mai persistentă, cu timpul care trece.

Lecțiile pe care le dă un profesor nu sunt întotdeauna, și de la început, clare, pentru elevii săi. Unele par dure, altele par nedrepte. Par doar. Până la urmă, ele se dovedesc a fi fost de ajutor. De multe ori, când scriu un text, mă gândesc: oare i-ar fi plăcut Profesorului? Evident, trebuie să fiu cât mai puțin colocvială în ce scriu, dar acesta era năravul meu din perioada studenției. Încă mai păstrez, și cred că suntem mulți care păstrăm cu sfințenie, corecturile de stil pe care Profesorul le opera pe textele noastre. Cândva le priveam ușor înciudată, dar cu recunoștință. Ciuda era pe mine, nu pe corecturi.

Profesorul Irimia reprezenta o provocare continuă pentru colegi și pentru studenții domniei sale. Mulți nu l-au înțeles, alții l-au urât. Era o fire cârcotașă; observațiile, pe care nu le păstra doar pentru el, erau tăioase ca lama de cuțit. Un cuțit bine ascuțit, cu montură de fildeș. Ca om, s-a spus, era dificil, dar și fermecător: un suflet de copil într-un trup firav, cu un senin de privire, cu gesturi rapide, cu un consum interior teribil. Enormă deschidere pentru studenții ”treziți”, nu suporta leneșii, nici pe cei care încercau să trișeze. E greu de dus un astfel de drum. Nu suporta să stea deoparte, ne implica în cele mai îndrăznețe proiecte, ducea totul până la capăt, fără rest. Dacă puteai ține pasul, era bine, dacă nu, era doar vina ta, ritmul era uneori sufocant.

La orele de curs, magia se forma dinspre acea privire albastră, magia ne cuprindea pe toți. I-am urmărit discursurile până târziu, la colocvii, niciun dram din magia aceea, pe care o știam din studenție, nu se risipise, nu scăzuse în intensitate.

Întotdeuna de o modestie firească, netrucată, profesorul a trăit și s-a stins cu discreție, demn. Ultima sa lecție a fost lecția despre moarte, despre a te stinge frumos, despre asumarea stingerii.

Valoarea unui profesor e dâra pe care o lasă în urma sa. Dacă e luminoasă, atunci nu are nevoie de alte recomandări. Pentru mine și pentru mulți dintre elevii Profesorului, dâra aceasta e praful de stele pe care uneori îl aflăm, urmându-ne discret în urmă, cu un senin de privire.

Elena Agachi

(foto: d-na Cristina Irimia)

LUMINA UNEI CONŞTIINŢE (Emil Baltag)

ADÂNCA LUI OMENIE – LUMINA UNEI CONŞTIINŢE

Dacă ar fi să spun ceva despre ceea ce eram noi, cei din generaţia mea, pe vremea studenţiei noastre, cred că cea mai potrivită ar fi afirmaţia că cei mai mulţi dintre noi eram nişte tineri care mergeam neştiutori, dar încrezători pe drumurile vieţii. Şi nici n-ar fi de mirare o asemenea afirmaţie, căci noi eram ultima generaţie dintre cele pentru care clasa a X-a era ultima clasă de liceu. La 17 ani eram studenţi. Pe de altă parte, puterea de atunci (eram studenţi în anii 1957-1962) avea grijă ca multe din cele ce se petreceau  în lume şi în ţară, unele dintre ele deosebit de grave, să nu ajungă la cunoştinţa noastră. Iar înţelesul multora din cele despre care aveam ştiinţă pentru noi rămânea ascuns. Lipsa de experienţă a vieţii îşi spunea din plin cuvântul.

Şi totuşi, erau printre noi câţiva colegi care, fără a pierde nimic din prospeţimea pe care o presupunea vârsta, ştiau să vadă lucrurile cu destulă maturitate, să pătrundă dincolo de aparenţele celor ce se petreceau în jurul lor, să vadă, acolo unde era cazul, gravitatea unei situaţii, iar dintre aceştia primul care în mod firesc, aş zice, îmi vine în minte este cel căruia noi toţi îi spuneam Titi, cunoscut mai apoi, în lumea intelectualităţii ieşene şi nu numai, ca profesorul Dumitru Irimia de la Universitatea “Al. I. Cuza”.

În mod firesc am spus pentru că, fiind colegi de grupă şi locuind în acelaşi cămin studenţesc, în unii ani chiar în aceeaşi cameră, dar mai ales pentru că erau între noi unele afinităţi, am fost oarecum mai apropiaţi şi, deci, am avut posibilitatea de a ne cunoaşte mai bine. Cum am spus însă, cei mai mulţi dintre noi, eram prea neştiutori în ale vieţii pentru a putea spune despre cunoaşterea noastră că trecea dincolo de un anumit strat de suprafaţă. De aceea, poate, într-un anumit fel, aproape toţi ne simţeam egali . Diferenţe, în plan valoric şi cu atât mai mult în plan social, nu prea se vedeau sau, dacă totuşi existau unele, nu prea ţineam cont de ele.

Iată-l pe cel pe care l-am amintit deja, pe Titi Irimia! Cine ar fi putut să vadă în el, pe vremea aceea, personalitatea ce avea să se afirme prin ani cu atâta putere? Cine ar fi putut să vadă în el omul care, în condiţii atât de vitrege în care ne-a fost dat să lucrăm, avea să facă atât de mult pentru cultura noastră? Cine ar fi putut spune pe atunci că el va deveni ceea ce abia acum, după trecerea sa dincolo de hotarele timpului şi spaţiului, se vede – creator de şcoală? (Vezi, spre exemplu, felul în care se afirmă foştii săi studenţi la colocviile anuale pe care Fundaţia “Credinţă şi Creaţie.  Academician Zoe Dumitrescu- Buşulenga – Maica Benedicta”le organizează în luna august a fiecărui an la Mănăstirea Putna, unde îşi are sediul!).

Astăzi însă, când anii au trecut şi pe lângă experienţa acumulată s-a adăugat şi un dram în plus puterii noastre de cunoaştere, înţelegem că unele gesturi, cuvinte şi atitudini ale colegilor noştri ar fi putut spune ceva, în unele cazuri chiar mult, despre zonele de adâncime ale personalităţilor lor în devenire. Şi, dacă e adevărat că atitudinea creează viitorul, atunci tocmai această atitudine, raportată la diferite situaţii de viaţă, ar fi putut spune mult despre ceea ce ilustrul nostru coleg avea să devină în decursul anilor.

Voi da două exemple doar, aducând în prezent cu puterea amintirii  situaţii de viaţă,  momente din vremea studenţiei noastre, trăite de mine cu multă intensitate tocmai datorită caracterului lor de excepţie. Eram aproape de sfârşitul celui de al doilea an de studenţie şi, în sesiunea care ne sta în faţă, aveam de trecut examenul nostru cel mai greu din acel an – limba latină. Profesorul nostru, d-l Octav Tcaciuc, avea metoda sa de lucru cu studenţii. Venea, mai întâi, cu partea teoretică (probleme ale gramaticii limbii latine). Explica, exemplifica şi, după aceea, urmau aplicaţiile – texte dinainte pregătite pe care cei care doreau dintre studenţi, ajutaţi de profesor, le descifrau. Spre sfârşitul anului al doilea, profesorul nostru a observat că unii dintre noi, între care mă număram, nu se angajau niciodată în descifrarea acestor texte (Venisem la facultate cu un semestru mai târziu. A trebuit să recuperez din mers ceea ce se făcuse în primul semestru şi pregătirea pentru limba latină, pe care nu o făcusem în liceu, am tot amânat-o, iar pe măsură ce timpul a trecut mi-a fost tot mai greu să încep şi aici recuperarea.). Numele noastre au fost notate undeva, într-un caiet. Mă întrebam tot mai îngrijorat cum o voi scoate la capăt cu limba latină, dar întrebarea mea rămâne mereu fără răspuns.

Ajutorul mi-a venit însă la timp şi neaşteptat. Titi Irimia, unul din cei mai activi colegi ai noştri la lecţiile de limba latină, mi-a propus să învăţăm împreună pentru acest examen. Am primit, fireşte, cu speranţa că poate aşa voi reuşi să trec cu bine de această încercare care îmi stătea în faţă. Lecţiile noastre, căci nişte lecţii erau, eu fiind învăţăcelul şi Titi dascălul, se desfăşurau în Grădina Copou, pe o bancă…

Şi astăzi,când îmi amintesc de acele zile ale unei sesiuni de vară petrecute în Grădina Copou, rămân uimit de felul în care, ajutat de generosul meu coleg, am asimilat atât de bine, în doar cinci zile, materia predată de profesorul nostru timp de doi ani de zile. La examenul scris, nu s-a putut face nici o mişcare, căci d-l profesor ne-a supravegheat cu maximum de atenţie, mai ales pe noi, cei notaţi la catastif. În ce mă priveşte însă nici n-am avut nevoie să fac vreo mişcare. Când  mi-a venit rândul să răspund la examenul oral, profesorul mi-a spus: “Mai întâi să discutăm despre teza dumitale. Ce spui despre ea?” I-am spus că tradusesem bine tot textul şi într-un singur loc nu eram sigur că recunoscusem bine un anumit caz. “L-ai recunoscut şi pe acesta – mi-a spus –  dar mă întreb cum ai reuşit să-mi faci o asemenea teză? De copiat n-ai avut cum copia. Mi-ai tăcut tot timpul ca un motan pentru ca acum să-mi faci o asemenea surpriză – plăcută, bineînţeles!”…

M-am întrebat şi eu şi mă întreb şi astăzi cum a reuşit Titi Irimia să mă facă a înţelege şi a asimila, într-un timp atât de scurt, o materie atât de aridă şi de voluminoasă?

Cel de al doilea moment pe care îl voi evoca s-a petrecut în sesiunea de vară a celui de al patrulea an al studenţiei noastre. Eram la examenul de materialism dialectic. Primul dintre subiectele la care trebuia să răspund era legea negării negaţiei. Cunoşteam subiectul, aşa cum cunoşteam întreaga materie predată la curs. Materialismul dialectic era prima filosofie cu care veneam în contact. Mi-a plăcut şi mă pregătisem destul de bine. Din păcate, exista o lacună chiar în partea de început a notiţelor mele despre această temă. Din cauza aceasta, m-am cam încurcat chiar la începutul răspunsului meu. Profesoara mi-a mai pus câteva întrebări la care de asemenea nu am ştiut să dau răspunsuri sigure şi ferme. A considerat probabil că s-a lămurit în privinţa pregătirii mele, căci numai ce o aud că-mi spune: “ Daţi-mi carnetul, vă rog!”… Am ieşit din sala de curs cu o notă mică şi foarte necăjit.

În după-amiaza acelei zile, eram singur în cameră la cămin, când, la un moment dat, uşa s-a deschis şi a intrat Titi Irimia. (La examen, în timp ce eu răspundeam, el era în sală, urmând să răspundă după mine). S-a aşezat pe un pat, înaintea mea şi m-a întrebat: “Ce-a fost cu tine la examen, Emile? Tu ştiai subiectul”. Abia atunci, în ochii mei, au apărut două lacrimi…  După ce anii au trecut, ori de câte ori mi-am amintit de acest moment din vremea studiilor noastre universitare, mi-am pus întrebarea: “Cum se face că el, student ca şi mine, şi-a dat seama că eu cunoşteam subiectul, iar profesoara nu?”

Strălucitul dascăl care Titi Irimia avea să devină în activitatea sa cu studenţii începuse să se manifeste încă din vremea studenţiei noastre. Dar, mai presus de această înzestrare de pedagog cu care a fost dăruit, aş zice, profesorul Dumitru Irimia, rămâne pentru  totdeauna întipărită în memoria mea afectivă adânca lui omenie. Nu profesoara care mă examina şi-a dat seama că eu cunoşteam subiectul la care aveam să răspund, ci el, student ca şi mine. Nu eu care aveam atâta nevoie de ajutor, l-am solicitat să înveţe cu mine. El mi-a propus să învăţăm împreună. Şi a făcut-o în mod cu totul dezinteresat. Cu aceeaşi dezinteresată bunăvoinţă m-a primit în casa lui, ori de câte ori, venind din Ardeal, unde lucram, îl vizitam. Am găsit desigur, la un moment dat, prilejul să-i mulţumesc. O fac şi acum, din nou, cu speranţa şi credinţa că, de acolo, unde fiinţa lui se află, ia cunoştinţă de nedezminţita mea gratitudine.

Gesturi ca acesta, despre care am povestit, pe care el, Titi Irimia, le-a făcut şi faţă de alţi colegi ai săi din vremea studenţiei, dar şi de după aceea, ca şi faţă de studenţii săi, n-au fost puţine. Ca om, va fi avut şi el, desigur, unele slăbiciuni, dar ceea ce rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră sunt realizările din trecerea sa prin această viaţă. Realizări de excepţie, pe măsura conştiinţei sale, care i-a luminat mereu drumul, deloc uşor al vieţii.

Emil Baltag

 

Valentina Butnaru despre Dumitru Irimia

Draga Cristina,
Am citit, cu infrigurare si cu multa rabdare, Intreviul. Este o evocare in care sunteti , si tu si Maria, in egala masura,
pline de dragoste si de durere, dar si de plinatatea Fiintei Profesorului. Eu l-as citi, cu voce tare, in toate salile de curs,
in fata tuturor studentilor de la Litere, din  Romania si din Basarabia. Starea de libertate, despre care ai stiut sa vorbesti atat de bine, l-a facut total  diferit de toata lumea, chiar din clipa in care  l-am cunoscut, cred ca era pe 31 August 1990.  Stiu ca a iubit Venetia, dar a ales Basarabia… Cand ati revenit din Italia, asa si mi-a spus:  „Imi  place Italia, as fi ramas acolo, dar  as merge mai curand prin satele din Basarabia, unde stiu ca as putea ajuta cu ceva copiii si profesorii.”  Mi-ar fi placut sa citesc jurnalele lui nescrise. Jurnalul profan si Jurnalul sacru, la care te referi tu. Presupun ca  le-ai putea scrie si tu. Eu  inca nu am curajul sa recitesc mesajele lui, cele dintre conferintele „Limba Romana – Azi”, din care se intrazareste atat de bine omul care a fost.
Cu tine, am invatat inca o lectie – „in cadrul caruia”, si  parca il aud intreband: „Cum ai zis?”

Stiu ca ai inca multe de facut, Cristina, si le vei face, in numele Profesorului. Astfel, nu te vei mai simti atat de singura.
Si mie imi este dor. N-am reusit sa-i spun foarte multe lucruri si sa-l intreb inca multe… Tot mi se parea ca nu e cazul, sau ca nu-i atat de important pentru el, care era  prea solicitat de  toata lumea din jur.

Iti doresc liniste si impacare.
Eu l-am inmormantat, nu demult, pe tata, si incerc sa ma  deprind cu gandul ca atunci cand nu mai  ai parinti, ramai pe propria raspundere. Dar, numai asa poti  sa stii daca ai invatat bine lectiile pe care le-ai primit toata viata.

Te imbratisez,
Valentina

Cristina Hermeziu despre Dumitru Irimia

Draga dna Cristina,

m-a rascolit in profunzime evocarea dvs…

Acum doua zile m-am gindit la profesorul Irimia si l-am pomenit in gind si in inima; asistam la o lansare de carte aici la Paris, – una de jurnalism, despre teroria reportajului- si se spuneau atitea lucruri superficiale, incit m-am pomenit comentind in gind cu profesorul meu, instanta mea superioara, cele ce auzeam. Si nu va ascund ca am avut o stringere de inima ca niciodata, de constientizare dureroasa: singura fiinta de pe lumea asta care ar fi vrut si m-ar fi facut sa scriu o carte pornind de la teza de doctorat, nu mai este acolo, sa-mi fixeze termenele de respectat, ca un inger pazitor sever si drept. Ar fi fost o carte buna. Pentru ca ar fi avut girul domniei sale, ar fi fost o carte temeinica, profunda. Am s-o fac probabil, ca sa-i onorez memoria si sa-mi alin datoria morala. Dar o sa-mi lipseasca etern corectura dumnealui, singura care conta pentru mine.

Am pastrat foile manuscrise ale tezei de doctorat cu insemnarile dumnealui pe margini. Ca-ntr-un ritual, in fiecare primavara, de trei ani deja, cind vin la Iasi sa tin un seminar cu studentii de la jurnalism, le am cu mine si le vorbesc studentilor cu ele sub ochi…

Stiti ce era extraordinar in relatia cu dl Irimia? Orice discutie mergea la esenta. Am convingerea ca putea atinge orice subiect cu aceeasi clarviziune si putere de patrundere, nu doar pentru sine ci si pentru cel din fata sa. Uneori am sentimentul ca eticheta „eminescolog” il reduce. Profesorul Irimia putea decortica totul cu aceeasi limpezime, totul insemnind teritoriul creatiei umane…

Eram sfioasa in fata domniei sale, nu m-am simtit niciodata pe deplin relaxata, voiam tot timpul sa nu-l dezamagesc, sa fiu la inaltime. De mirare, avea intruna timp pentru ceilalti. Cind avea timp pentru sine? O stiu prea bine: timpul pentru ceilalti era timpul sau, pentru sine. Asa era construit, sa „insoteasca” timpul celorlati, devenirea lor. Pentru ca domnia sa a trait inaintea fiecaruia dintre noi ca sa ne poata anume insoti. E cel mai frumos adevar pe care l-am auzit pina acum: „ca si cum ar fi trait inaintea lui Eminescu„.

Mi-a fost dat sa mai cunosc o singura persoana de calibrul domniei sale, in stare sa aiba in mod natural timp si spirit pentru ceilalti, oricind, si nici ea nu mai este, Vanda Condurache. Uneori ma gindesc ca disparitia unor astfel de fiinte rare a coagulat totusi ceva profund in noi, cei care le-am fost aproape o vreme, din varii motive. Ca un fel de dar dureros pe care il primim inca,  si care ramine de descoperit si de impartasit.

Ma bucur sa evoc acum cu dvs toate aceste lucruri pe care m-ati facut sa le retraiesc. Undeva pe un hol de universitate l-am auzit recitind un haiku pe care tocmai mi-l publicase nu stiu ce revista literara: „Ce bine ca m-am nascut/ dupa ce/ a nemurit Eminescu„. Se bucura ca un copil.

Si mai aud pur si simplu risul domniei sale: urca de pe Strada Garii, eu veneam de undeva spre aceeasi intersectie de linga Fundatie, cu o paine in mina. „Tie-foame, Cristina?” Mie, care mi se parea ca e unul din profesorii de neatins, in fata caruia trebuia sa fii nevazut sau sa sclipesti, acest salut prea simplu si prea uman, m-a fericit.

Va imbratisez,

Cristina Hermeziu

„Să fii spirit liber, să crezi în adevăr, să te manifeşti cu sinceritate …”(interviu cu d-na Cristina Irimia)

Maria ŞLEAHTIŢCHI în dialog  cu  Cristina IRIMIA

„Ca şi cum ar fi trăit înaintea lui Eminescu”

Maria Şleahtiţchi: Stimată doamnă Cristina Irimia, a trecut, iată! deja mai bine de un an de la despărţirea de Profesorul Dumitru Irimia. Fiinţa, despre care a vorbit şi a scris cu atîta înţelegere şi pătrundere, Fiinţa-i – parte a Fiinţei lumii – a trecut în umbră, rămînînd în lumină urmele ei, clare, cu timpul tot mai clare. Profesorul ne-a susţinut cu entuziasm în ideea  de a scoate această revistă. S-a bucurat împreună cu noi, s-a îngrijorat împreună cu noi. A fost receptiv ca de fiecare dată cînd îl rugam ceva sau îl invitam să ţină cursuri la noi, să ia parte la întruniri ştiinţifice sau să ne primească la Iaşi. Dumneavoastră l-aţi cunoscut cel mai bine. Vă rog să ne spuneţi  cum se raporta, ca să spun aşa, în lumea sa intimă la cele trei mari iubiri ale sale: „Limba română, Eminescu, Basarabia”, precum spunea în Cuvîntul de rămas bun profesorul Eugen Munteanu în 5 iulie 2009?

Cristina Irimia: Înainte de toate, buna ziua, doamnă profesoară Maria Şleahtiţchi, şi mulţumiri pentru gîndul acestui interviu. Mă onorează ideea dv. de a include, în primul număr al unei noi publicaţii (să păşiţi cu dreptul!), un interviu despre soţul meu, dar mă şi sperie – voi reuşi oare să răspund? În schimb, nu mă miră gîndul dv. Pentru că, în tot acest an, am fost de multe ori întrebată: Cine era doamna aceea profesoară care atunci, în curtea Casei Pogor, gremita di gente (constat cu bucurie că încep să preiau, cu sau fără voia mea, cîte ceva din obiceiurile „casei”: acum, de exemplu, plăcerea de a arunca, ici şi colo, cîte un cuvinţel, cîte o construcţie din limba italiană‚ limbă pe care o iubea, o cunoştea şi o vorbea cu nesfîrşită bucurie, ca pe o sărbătoare) … profesoara care, în duminica aceea de 5 iulie, cu fluturi şi buburuze în aer, cu un tunet iscat din senin, cu toţi acei oameni veniţi sa îl conducă, la ultima întîlnire, a fost singura care nu a citit cuvîntul său de despărţire, ci a spus: „Cuvintele pe care le voi rosti sînt scrijelite în inima mea …”?

… Speriată sînt pentru că, fatalmente, eu nu pot reacţiona decît emoţional, nu pot fi decît subiectivă – ceea ce poate deschide drum unor rele, greşite interpretări.

Da, cu adevărat, cele trei mari iubiri ale sale (cum să îl evoc, cum să îl numesc, cum să îl chem aici?) au fost Limba română, Eminescu, Basarabia – noţiuni adînc înrudite, inseparabile, fiinţe vii, consubstanţiale. Le-a iubit cu acel „patos tradiţionalist” atît de bine surprins de Rodica Zafiu în evocarea sa din România literară, cu o adîncime a trăirii care mie îmi aduce în minte figura lui Nicolae Bălcescu, unul din personajele istoriei noastre pe care le-a iubit cel mai mult.         În tot ce a scris, aceste trei iubiri se cheamă necontenit unele pe altele, se interpătrund, căci sînt de nedespărţit: Agresivitatea istoriei împotriva acestui mare şi nefericit popor, în loc să ducă la destrămarea lingvistică şi naţională a românilor, a întărit unitatea poporului şi unitatea limbii sub semnul romanităţii. În felul acesta, limba română a devenit principalul adăpost al fiinţei naţionale. … Nu le avem aici pe toate trei, împreună? Nu este aici vorba despre sensul de adîncime al gîndirii lui Eminescu, despre raportul de consubstanţialitate limbă – fiinţă naţională, în dimensiunile obiectivă şi subiectivă deopotrivă?

La rîndul ei, Aniţa Nandriş, spunea el, transformă o lume istorică într-o lume semantică, făcînd posibilă coexistenţa acestora ca două lumi consubstanţiale. Iar în forţa expresivă a limbii se află resursele apărării fiinţei. … Pentru Aniţa Nandriş, limba – limba română – se dezvăluie a fi, dincolo de orice concept filozofic, spaţiu sacru, adăpost al fiinţei. Nu ştiu cum vă raportaţi dv., cei de dincolo de Prut, la acest personaj, pentru noi însă Aniţa este Basarabia cea iubită, este destinul şi marca ei tragică … Iar dedicaţia pe care i-a scris-o Grigore Vieru pe volumul său antologic, Taina care mă apără:  „Fratelui Dumitru, pe care îl ştiu de 2000 de ani şi de 2000 de ani mi-e drag”, … ne dezvăluie o iubire, aşadar, împărtăşită.

Iubirea limbii române, insuflată de profesorul său de la Liceul „Roman Vodă” din Roman, profesorul Steţcu (să ţii minte numele acesta! mi-a spus, apăsat, în ultima noastră seară petrecută împreună, acasă, în timp ce contemplam biblioteca şi îmi vorbea despre bogăţia ei … – ştiam noi că va fi ultima?), s-a transformat, foarte de timpuriu, într-o luptă necontenită pentru apărarea ei, a limbii înţelese ca spaţiul miraculos care (şi prin care) lumea din jur se reflectă şi se descoperă, se lasă cucerită şi recreată, putîndu-ne astfel ridica la cunoaştere şi creaţie.

Sub mereu acelaşi semn al subiectivităţii – căci nu am vorbit vreodată, amîndoi, explicit, despre aceasta – aş vrea să vă spun cum am simţit eu dintotdeauna raportul său uman cu Eminescu. Cred că îl percepea pe Eminescu ca fiind foarte tînăr, poate ca pe unul dintre studenţii săi, faţă de care se simţea tot timpul dator, şi nemulţumit că nu îi poate sta mai mult în preajmă, pentru a-l ajuta, pentru a-i lua de pe umeri greutăţile cu care el ştia deja că va avea de luptat (ca şi cum ar fi trăit înaintea lui Eminescu), dorind astfel să îl elibereze, să îl dezmărginească, pentru poezia sa … cred că nu greşesc, era ceva patern în felul în care îl evoca în casă, de exemplu.

M.Ş.: Profesorul Dumitru Irimia a ştiut să lucreze în echipă. Ce a însemnat pentru el elaborarea celor nouă volume ale Dicţionarului limbajului poetic eminescian?

C.I.: Dicţionarul limbajului poetic eminescian a fost marele său proiect, de care nu s-a îndoit (decît foarte, foarte tîrziu) că îl va duce cu bine la capăt. Cu toţii eram convinşi de asta … Se  putea întîmpla orice, mai puţin să nu încheie Dicţionarul…, mai puţin să plece el înainte de a-l fi încheiat. Nu, asta nu se putea întîmpla.

Într-un interviu din anul 2008, o formulare involuntar nefericită vorbea de Dicţionar … ca despre testamentul său. A răspuns imediat, prompt, nu deranjat, ci doar neacceptînd termenul, pe drept incompatibil cu fiinţa sa, vibrînd de o vitalitate ce părea de neoprit: Vă referiţi probabil la aceasta în sensul cărţii lui Petru Creţia…

Greul muncii în echipă este să ai în fiecare zi forţa, încăpăţînarea, nebunia de a aduna oamenii, de a da, serile, zeci de telefoane, de a armoniza cu graţie programe foarte diferite, orgolii şi slăbiciuni omeneşti, de a scrie zeci de e-mailuri stabilind termene ferme, pentru a le schimba apoi de cîteva ori în aceeaşi zi, după răspunsurile primite între timp, de a conduce – finalmente – întîlnirile produse şi de a arăta drumul, tot cu graţie, înţelegînd şi acceptînd cu umor subţire susceptibilităţi de tot soiul, de a veni apoi acasă, tîrziu (dar nu chiar foarte tîrziu: ştii, Cristina, în Universitate mai sînt ferestre luminate – vrei să mergem să le vezi?) şi de a te aşeza din nou, în noapte, la masă, asupra paginilor scrise de ceilalţi – dar partea ta cînd ai să o mai scrii?…

La Şedinţa solemnă a Academiei din 15 ianuarie 2010, acad. Solomon Marcus a vorbit despre Dicţionar… în aceşti termeni: „Ne vom opri acum atenţia asupra operei coordonate de regretatul Dumitru Irimia, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. O operă grandioasa, înconjurată însă de tăcere. Pentru prima oară, avem posibilitatea de a pune în legătură efectiv aspectele textual locale cu cele globale, în antumele eminesciene. Cultura românească, exegeza eminesciană înca nu par a fi pregătite să valorifice un atare dicţionar, după cum încă nu par a fi pregătite să valorifice nici atît de importantele manuscrise eminesciene, în sfîrşit publicate.” Şi tot Solomon Marcus scrisese, cu cîţiva ani înainte, într-un text mai lung din România literară, o frază care l-a bucurat mult, şi l-a odihnit pentru a putea merge înainte: „Rămăsesem una din puţinele ţări europene fără un dicţionar de concordanţe pentru cel mai important scriitor al ei. Ieşenii au spălat această ruşine.”

M.Ş.: Profesorul Dumitru Irimia a creat la Iaşi o adevărată şcoală de stilistică, lansînd în lumea filologilor o serie întreagă de discipoli. Care erau bucuriile şi tristeţile Profesorului în legătură cu discipolii săi?

C.I.: Răspunsurile mele sînt prea lungi … de data aceasta, am să recurg la propriile lui cuvinte pentru că, encomiastic sau nu, avea darul rar de a exprima esenţialul în cuvinte puţine şi – aparent – foarte la îndemînă. Iată ce răspuns cuprindea într-un interviu de prin anii ’84-’85, publicat în Opinia studenţească: Existenţa mea de dascăl? Existenţa de dascăl în sine nu-i dintre cele mai liniştite dacă o iubeşti. Dar, tot dacă o iubeşti, îţi aduce şi multe satisfacţii, unele imediate, altele după ani. Tot după ani îţi poate aduce şi nemulţumiri. Dar, intră în regula jocului. Pe mine mă bucură mult munca cu studenţii, mai ales la seminarii şi la activităţile de cerc. Mă bucură cînd reuşesc să stabilesc un dialog real cu studentul, cînd sugestiile mele sînt fructificate şi duse mai departe, cînd studentul merge pe propriile picioare, ba chiar începe să-şi ia zborul şi unii ajung, au ajuns în timp, să zboare foarte bine. Este adevărat că unii au uitat cine i-a învăţat zborul sau cine le-a insuflat ideea că nu e suficient să mergi, chiar bine, că trebuie şi să zbori. Este în Eugen Ionescu o idee foarte frumoasă – oamenii au uitat să zboare. Ei trebuie învăţaţi să zboare din nou. Asta e esenţa muncii noastre: să-i învăţăm pe elevi, studenţi, să zboare sau măcar să încerce să zboare, să nu se mulţumească cu mersul …

„Ca apostolii…”

M.Ş.: Vă rog să evocaţi  care şi cum a fost răspunsul  discipolilor la chemările Profesorului?

C.I.: Răspunsul discipolilor a fost emoţionant de prompt: să vorbim despre Colocviul de la Putna, desfăşurat în august 2009, la nici două luni de la plecarea sa. Sub blînda exigenţă a mentorului de necontestat al acestei manifestări, acad. Dan Hăulică, cu discreta şi adînca înţelegere a părinţilor de la Mînăstirea Putna, a Părintelui Stareţ Melchisedec Velnic, secondat de tînărul Părinte Dosoftei Dijmărescu, munca ştiinţifică a profesorului Irimia a fost dusă mai departe şi ilustrată strălucit de – nici mai mult nici mai puţin! şi este doar începutul! – şase tineri cercetători, şase (pentru că aici vă prenumăr şi pe dv., doamna profesoară – cu atît mai mult cu cît dv. aţi furat din mers multe din cele ce revărsa el pe moşie): Lucia Cifor, Nicoleta Redinciuc, Ramona Horodnic, Ioan Milică, Ilie Moisuc şi, după cum spuneam, Maria Şleahtiţchi. Aţi fost aşadar de faţă cînd doamna Teodora Stanciu de la Radio România Cultural, o altă mare „vinovată” pentru aducerea acestor tineri la o manifestare atît de prestigioasă (a cărei dăruire pentru organizarea Colocviului, pentru editarea Caietelor de la Putna, alături de mai tînăra sa colaboratoare, Oana-Georgiana Enăchescu, n-o vom şti pînă la capăt niciodată!), a vorbit răspicat – şi, pentru că minunea s-a repetat şi anul acesta, 2010, a reluat ideea! … aţi fost martor, nu-i aşa? – despre şcoala de stilistică de la Iaşi creată de Profesorul Irimia!

… Dar acesta nu este decît începutul drumului pentru discipolii săi. Cred că aici trebuie să interveniţi dv. cu o pildă (ca şi biblică, în fond, dacă ne gîndim că se petrecea pe malul mării…) – povestiţi-le, aşadar, acestor tineri, ce ne-a povestit, la rîndul său, într-o seară tîrzie, la Putna, domnul Profesor Mircea Borcilă de la Cluj…

M.Ş.: La sfîrşitul augustului care, iată, s-a călătorit, la Colocviul de la Putna, dedicat memoriei academicianului Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, profesorul Borcilă invoca acea scurtă, (aproape) metafizică, discuţie de la malul Mării Negre, dintre Eugeniu Coşeriu, Dumitru Irimia şi Mircea Borcilă, pe care o narez ca pe un mit. Era la unul din Colocviile coşeriene de la Constanţa. În urma unor discuţii mai aprinse, în care bucureştenii, dar şi constănţenii, atacau destul de dur ideile şi concepţia lui Eugeniu Coşeriu, cei trei profesori se plimbau pe malul mării. După o îndelungată tăcere, profesorul Coşeriu îi întrebă: „Ce-o să faceţi voi, iubiţilor, cînd nu voi mai fi eu?” Răspunsul veni dinspre Dumitru Irimia: „ Ce-o să facem? Ca apostolii…” Îmi mai  amintesc în acest moment ce spunea Dorel Fînaru, unul din discipolii Profesorului Dumitru Irimia, toamna trecută la Suceava: „Întreaga activitate a lui Dumitru Irimia respectă cele cinci principii ale lingvisticii ca ştiinţă a culturii formulate de Eugeniu Coşeriu”.

Stimată doamnă Cristina Irimia,  ştim că Profesorul a ctitorit, la începuturi, dimpreună cu doi colegi de generaţie (Mihai Drăgan şi Ioan Constantinescu), Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, ajuns astăzi la a XXXVI-ea  ediţie. Ne aminteam împreună cu Iulian Costache, la o tabără studenţească, în iulie, la Tîrgu Neamţ, de Domnul Profesor şi ne vorbeam că sîntem formaţi, ca atîtea generaţii de studenţi sau profesori mai tineri, de acest Colocviu. „Îi datorăm Profesorului Irimia atît de mult…”, spunea colegul meu. Pe drept cuvînt, îi suntem datori. Ce a însemnat Colocviul în viaţa şi opera profesorului Dumitru Irimia?  Viaţa pe care noi n-o vedeam?

C.I.: Colocviul Eminescu a însemnat marea sa bucurie de a se afla, încă şi mai mult, în mijlocul tinerilor lui studenţi din toată ţara! Apropierea de aceşti tineri, pe care şi-a construit-o aproape singur, era forma prin care se re-încărca de forţă, de tinereţe, de entuziasm, ca Anteu. Recent, am întîlnit această idee la Gabriel Liiceanu, care scria despre modul în care tinerii cei buni luminează spaţiul în care se găsesc…

L-aţi pomenit pe Iulian Costache – eu voi prelua o bună parte a evocării unui alt strălucit participant la Colocviu, profesorul Andrei Bodiu de la Braşov, dintr-un text scris pentru Simpozionul de la Alicante (nov. 2009), unde (am scris mai întîi în cadrul căruia, dar mi-am amintit că era o sintagmă pe care, pur şi simplu, nu o suporta!) inimoasa Cătălina Iliescu a dedicat o secţiune specială  Profesorului Irimia. Iată cuvintele lui Andrei Bodiu: „Unul dintre cele mai  frumoase evenimente din viaţa mea, din fericire repetat de-a lungul multor ani, se numeşte Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” de la Iaşi. Imaginea acestei minuni academice se leagă indisolubil în mintea mea de profesorul Dumitru Irimia. […] Dumitru Irimia este, prin stăruinţa cu care a organizat, ajutat de cîţiva colegi, Colocviul „Mihai Eminescu”, un creator de şcoală. Puţine nume importante ale criticii şi istoriei literare româneşti de astăzi nu au trecut, de-a lungul vremii, măcar o dată pe la Iaşi, în superbele zile de mai ale Colocviului. Şi acum îmi amintesc emoţionat cum profesorul Irimia ne primea în dimineţile de joi ale Colocviului în Aula „Mihai Eminescu” cu mereu aceleaşi cuvinte: „Bine aţi venit acasă”.  Profesorul Irimia a făcut pentru marele nostru poet unul dintre cele mai importante şi semnificative lucruri care s-au făcut vreodată. A strîns în jurul operei eminesciene generaţii după generaţii de tineri care au păstrat memoria lui Eminescu şi care au dus mai departe şirul interpretărilor operei acestuia. A făcut-o cu un devotament netrucat, cu o modestie extraordinară şi cu o generozitate neegalată. Aşa cum şi-l aminteşte prietenul meu Mircea A. Diaconu, Dumitru Irimia avea o capacitate exemplară de a comunica cu studenţii, de a-i face să se simtă egalii lui. Evident, nu erau egalii lui, dar profesorul îşi desfăşura generozitatea fără niciun fel de ostentaţie. La sfârşitul deceniului satanic, în anii ’80, Colocviul era, pentru mine, una dintre puţinele raze de lumină. Dumitru Irimia a ţinut manifestarea, cu pricepere, în afara oricăror intruziuni ale aberaţiei comuniste. Ştiinţa sa a creat, de-a lungul a decenii, un climat de dezbatere ştiinţifică de cel mai înalt nivel, a statornicit prietenii care nu au pierit şi a cultivat un climat al diversităţii de opinie exemplar. Tactul său a făcut ca niciodată studenţii să nu plece prea afectaţi de un eşec sau excesiv de fericiţi pentru un premiu. Premiile ţineau, toate, de firescul desfăşurării colocviului.

În 2005, când am lansat la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov proiectul Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană, am încercat să pun în practică cîte ceva din meseria „furată” pe lîngă domnul Irimia. Excelent profesionist, domnul Irimia era un om modest şi discret. Cînd îl mai enerva cîte ceva, şi e inevitabil cînd organizezi ceva să nu existe şi astfel de momente, prefera să se închidă în el şi să nu discute. Nu l-am văzut niciodată ieşindu-şi  din fire, deşi tensiuni de tot felul existau.  A încercat să dizolve cu blîndeţe rivalităţile dintre centrele universitare şi să le  transfere într-un climat de colaborare în care, cu fair-play, toţi ar fi trebuit să-i recunoască pe cei mai buni. A urmărit cu tenacitate ideea că cea mai importantă rămâne omagierea lui Eminescu şi faptul că a făcut din Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” cea mai longevivă manifestare studenţească din istora literelor româneşti este, după mine, măsura calităţilor domnului Irimia.”

Iar în 1997, Mihai Zamfir, oaspete de onoare al multor ediţii ale Colocviului, făcea o onorantă paralelă cu festivalul Wagner de la Bayreuth, sesizînd esenţa manifestării de la Iaşi –  libertatea pe care o respiram, o resimţeam cu toţii în acele zile: „Colocviul … a oferit, an de an, spectacolul defilării metodologiilor literare mondiale susţinut pe rînd de cei mai tineri şi mai promiţători intelectuali ai ţării, de studenţi; a construit, în tot acest timp, o oază de gîndire liberă, în polemică implicită cu demenţa ideologică oficială. A ştiut să-şi creeze propria sa istorie, opusă celei în care era silit să trăiască. Iar organizatorul său, Dumitru Irimia, va fi privit, într-o zi, ca un Wieland Wagner al Copoului.”

Ce nu se vedea, ce rămînea ascuns în culise, era cumplita oboseală care, la un moment dat, se  instala şi nu mai pleca… (acum ştim: s-a adunat în ani, lent, insidios, perfid, pe tăcute, pînă cînd, fulgerător, a lovit, obligîndu-l, pentru prima dată, să facă un pas înapoi, să  se recunoască învins, el, luptătorul …). Cum să rezum în cîteva rînduri lunile de neomenească alergătură: mai întîi, înainte de 1989, pentru aprobări de la foruri, experienţe kafkiene, apoi pentru finanţări, devenite în timp sponsorizări, gîndirea, elaborarea şi tipărirea programului – drumuri înzecite la tipografie  (pe atunci, în celălalt capăt al oraşului), organizarea excursiei finale, autocarul!, mesele de la Botoşani şi Putna, pachetele cu hrană rece pentru studenţi, cazarea acestora la Iaşi, Ipoteşti şi Putna, aşteptarea participanţilor la gară (de fiecare dată, neclintit!), în serile şi nopţile precedente deschiderii Colocviului (aşteptarea, atunci cînd acest vis a devenit posibil, a trenurilor din Basarabia, în gara Nicolina, la 2 şi la 3 noaptea), urmată de „inspecţia” de la cantina Universităţii doar peste cîteva ore, la 7 dimineaţa – este totul în regulă, pregătit pentru domnii profesori şi pentru studenţi? La ora 9 – primirea oaspeţilor, apoi deschiderea festivă a lucrărilor – cuvînt de întîmpinare – pauza de cafea (sînt oare destule pahare?), demararea lucrărilor pe secţiuni (nu s-au încurcat cumva sălile? nu!), masa de prînz (a sosit oare vinul promis, l-o fi pus cineva la rece?), autocarul pentru excursia prin Iaşi a sosit? formele cu şoferul s-au rezolvat la decanat? la Casa Pogor, în curtea înflorită, unde se va desfăşura atelierul de traduceri, este totul gata?  … Serile, stabilirea premiilor şi a premianţilor, discuţii, dispute, orgolii, scrierea diplomelor – au sosit de la tipografie, oare? …

Unde să mă opresc? Pe cîte le-am uitat??  Cîte au mai fost??? Pe cîte nu le ştiu????

„Acesta a fost cu adevărat profesorul Irimia şi nepreţuitul Titi …”

M.Ş.: Deşi a fost un om împlinit şi citeam printre rîndurile unui interviu că el însuşi credea astfel despre sine, vă întreb totuşi, Doamnă Cristina, care au fost regretele omului şi profesorului Dumitru Irimia?

C.I.: Regrete … cu siguranţă au fost multe … Despre regretele profesorului, profesor timp de 47 de ani (ca Ştefan cel Mare!) la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi,  este prea devreme să vorbim acum, poate altădată…

Regretele omului: ştiu că dorea enorm să scrie despre Veneţia şi se simţea mereu apăsat că nu o poate face. Era prea dăruit nouă, celorlalţi, pentru a rupe din timpul pe care considera că ni-l datorează. Nu a avut niciodată timp pentru el, nu şi l-a permis.

… Veneţia era spaţiul în care fiinţa lui cea mai adîncă, cea mai adevărată, cea mai copilăroasă, se împlinea pe deplin. La Veneţia întinerea. Ochii îi deveneau mai albaştri (da, puteau fi încă mai albaştri!).  La Veneţia se deschidea, rîdea din toată inima, se bucura în fiecare clipă, de fiecare piatră, la fiecare ponte, tot timpul. Dorea să scrie un Jurnal profan al şederii noastre la Veneţia dar, mai ales, un Jurnal sacru veneţian. Cumpăra de fiecare dată cărţi despre Veneţia, dar nu a apucat niciodată să le citească în tihnă, pînă la capăt …  Ar fi putut scrie o carte extraordinar de fluidă, cu imagini multiplicate şi multiplicabile, aşa cum se multiplică (şi nu doar se reflectă!) faţadele colorate ale palatelor veneţiene în apele de pe Canal Grande şi de pe sutele de canaletti … o carte în care rafinamentul său discret şi poeticitatea autentică, ascunsă în stratul de adîncime al fiinţei sale, ni s-ar fi lăsat revelate în toată frumuseţea şi adevărul lor – aşa ar fi fost, ştiu asta …

M.Ş.: „Omul s-a risipit în lut”, cum spunea cu ani în urmă într-un memorabil poem în proză distinsul cineast Emil Loteanu, dar fiinţa lui de lumină, personalitatea sa culturală şi ştiinţifică continuă să fie printre noi… Ce face astăzi opera ştiinţifică şi culturală a profesorului Dumitru Irimia?

C.I.: Grea, dureroasă întrebare… Deocamdată, stăm pe loc. Fac paşi mici, încercări nesigure, tatonez, dar sînt singură şi – ceea ce este foarte trist – mă simt singură. Aş dori ca anii următori să-mi alunge această tristeţe.

M.Ş.: Deşi am comunicat cu Domnul Profesor vreme de 18 ani, iar de la adresarea corectă şi neutră, doamna profesoară, spre cea pe care am aşteptat-o ca pe un semn dat alor săi, Maria, au trecut vreo 8 ani. Dumitru Irimia a însemnat pentru mine mai mult decît un lingvist, un mare profesor, un mare om de cultură… În ultimii ani începeam să-l cunosc şi ca om. Mai bine decît Dumneavoastră, doamnă Cristina,  nu cred să mai ştie cineva cum a fost şi cine a fost omul Dumitru Irimia…

C.I.: De-a lungul anilor, m-am întrebat de multe ori, de foarte multe ori, cum este şi cine este cu adevărat omul de lîngă mine, care este primul, singurul, cel mai potrivit cuvînt care să-l caracterizeze, să surprindă dominanta inconfundabilă a personalităţii sale … Că a fost bun, dăruit (deopotrivă dăruitor şi înzestrat), că a fost o inteligenţă cuprinzătoare şi înţelegătoare, strunită cu exigenţă, mereu căutătoare şi harnică, că îi plăcea să te surprindă cu maliţii inofensive (m-ar fi făcut edulcorată să citească asta, sînt sigură!) … că a fost un om drept şi exigent – cu sine însuşi, mai întîi, … că a fost fermecător?  Asta o ştim, unii dintre noi. Dar am acum convingerea că, înainte de orice, a fost un om liber. A fost cel mai liber om pe care l-am cunoscut vreodată, un dezmărginit. Amintiţi-vi-l doar cum urca dealul Copoului …

Şi cum acest lucru nu a fost înţeles decît de unii dintre noi….

Esenţa condiţiei sale umane era aşadar libertatea, o libertate interioară irepresibilă, rar întîlnită, pe care şi-a asumat-o cu bucurie, cu mîndrie şi curaj, în pofida tuturor relelor ce decurgeau (şi au cam decurs …) din acest zbor.

Doamna profesoară Sorina Bălănescu, colega lui de o viaţă, apropiată, l-a intuit extraordinar, atunci cînd vorbea despre rădăcinile lui de răzeş mîndru de pe Valea Siretului…

Iar atît de tînărul Bogdan Creţu l-a înţeles şi el, pentru că altfel nu ar fi putut scrie ce a scris a doua zi după plecare: „Dacă lumea e altfel – treaba ei. Aceasta este lecţia pe care, cine a ştiut să o priceapă, a putut-o deprinde de la Profesorul Irimia.”.

L-a înţeles şi Ioan Milică, care readuce în evocarea profesorului său un cuvînt greu de semnificaţii, bine cunoscut nouă: dezmărginire.
Iar acum, mă întorc din nou la cuvintele lui, dintr-un text  mai vechi despre Panait Istrati, care rezumă în două rînduri jumătatea de pagină de mai sus: Să fii spirit liber, să crezi în adevăr, să te manifeşti cu sinceritate, nu mai era nevoie de nimic altceva pentru a fi neiubit.

Acesta a fost cu adevărat profesorul Irimia şi nepreţuitul Titi …

M.Ş.: Vă mulţumesc, stimată  doamnă Cristina Irimia, pentru această evocare…

C.I.: Doamna Maria, şi eu vă mulţumesc … Mi-aţi prilejuit două după-amieze în care am stat de vorbă, cu bucurie şi cu sfîşiere deopotrivă, în doi, în trei, din nou în doi  …

Aproape că îmi vine să vă rog să îmi adresaţi încă o întrebare, dar, ştiţi cum, formulaţi-o în aşa fel încît răspunsul meu să fie:  Îmi este dor de el …

28 august – 5 septembrie 2010

Putna-Iaşi-Bălţi

Galerie foto: 2005 (doctorat)

Foto comunicate de d-na Smaranda Ghiţă