Lorenzo Renzi: Un ricordo di Dumitru Irimia (1939-2009)

Mulțumesc d-nei Smaranda Ghiță pentru următoarea semnalare:

”Lorenzo Renzi, prieten si bun cunoscator al Romaniei, profesor la Padova, pretuit de domnul profesor Irimia, a scris intr-o publicatie a Asociatiei Italiene de Romanistica urmatorul articol:

LORENZO RENZI
Un ricordo di Dumitru Irimia (1939-2009)

Dumitru Irimia è morto a Iaşi il 1 luglio 2009. Con lui la cultura romena perde un rappresentante di punta, uno studioso versatile e un organizzatore instancabile. L’Italia perde un amico e un ammiratore devoto e un interlocutore prezioso.
Dumitru Irimia era nato a Roman (judeţul Neamţ) nel 1939, aveva fatto gli studi superiori a Iaşi, dove era diventato presto docente e dove avrebbe percorso tutta la sua carriera, fino a diventare uno dei professori più influenti e , dal 1992 al 1994, poco dopo la caduta del Comunismo, Preside della Facoltà di Lettere dell’Università Al.I. Cuza.
I suoi interessi scientifici erano apparsi subito costituiti da due fuochi, la linguistica romena e la poesia di Eminescu. Ma quanti altri aspetti si colgono a sfogliare la sua biobibliografia! Il primo è l’Italia, nella quale aveva soggiornato due volte, una come giovane lettore, a Torino e a Milano dal 1972 al 1974, la seconda volta (dal 1999 al 2001), in età ormai matura, a Venezia, come direttore aggiunto dell’Istituto di Cultura Umanistica di Venezia, e al tempo stesso docente di Romeno all’Università di Ca’ Foscari. Il suo soggiorno milanese gli aveva suggerito alcuni interventi su Manzoni. Ma, più coerentemente con la sua vocazione, il secondo soggiorno gli aveva suggerito di approfondire i temi veneziani del suo amato Eminescu, in particolare sul sonetto Veneţia, ma anche altri aspetti del rapporto tra Eminescu, e altri scrittori romeni, e Venezia e, sul piano storico, tra Venezia e i Principati romeni. Aveva pubblicato gli Atti del Convegno Internazionale ”Mihai Eminescu” tenuto a Venezia nel 2000 (in Editura Universităţii ”Al. I. Cuza” din Iaşi, 2001, 245 pp.). Ho un rimorso. Dumitru Irimia mi aveva chiesto e richiesto invano per la stampa il contributo che avevo tenuto al Congresso: ero proprio allora diventato direttore del nuovo Dipartimento di Romanistica della mia Università, che comprendeva anche l’insegnamento di romeno. L’incarico era gravoso, e il mio contributo su Luceafărul richiedeva approfondimenti bibliografici che non riuscivo a fare. Non sono riuscito allora a finire e consegnare il mio articolo, che non ho ultimato nemmeno adesso. Irimia, che aveva ricoperto cariche anche più gravose delle mie, non mi aveva serbato rancore per la mia defezione, anzi mi aveva invitato nella sua Iaşi, di dove, assieme alla moglie, signora Cristina, aveva accompagnato mia moglie e me in un indimenticabile giro dei Monasteri della Bucovina. Che guida meravigliosa! Ci mostrava di tanto in tanto la frontiera con la Repubblica moldova, la terra separata ma in cui si recava ad ogni occasione, come visitatore, ma anche sempre come docente e come ambasciatore della cultura romena.
Ma è ora di venire, seppur brevemente, alla sua produzione critica più importante, ai due fuochi di cui ho parlato, la lingua romena e Eminescu.
Irimia, che suppongo allievo di un grande linguista storico di Iaşi , Gheorghe Ivănescu, era un grammatico moderno, indagatore della sincronia linguistica, il cui approccio era segnato dallo Strutturalismo. Lungo tutta la sua vita si seguono le tracce di un percorso che lo porterà nel 1997 alla Gramatica limbi române. Morfologie, sintaxă, Iaşi, Polirom, 1997, un’opera organica che occupa un suo posto d’onore nella pur straordinaria produzione che i romeni hanno saputo dedicare nel Novecento alla loro lingua. Accanto alla Gramatica, sempre come opera di linguistica sincronica, metterei la Introducere in Stilistică, Iaşi, Polirom, 1999, che è, di nuovo, un’opera dedicata soprattutto al romeno, affiancata da molti articoli dedicati allo stesso argomento. Se la Gramatica, pur con le sue scelte personali, è un’opera legata a uno schema universale, la Stilistică di Irimia è un’opera personale già nella divisione della materia. Secondo la distinzione di Bally (1905 e 1909), che Irimia ricorda all’inizio del suo libro, la stilistica è prima di tutto una stilistica della lingua, la stilistica letteraria segue. In Romania, diversamente che in Italia, non erano mancate le opere dedicate alla stilistica (generale e romena), da Caracostea a Iordan, a Coteanu. La stilistica di Irimia, ultima in questa serie, è un’opera convincente, che brucia i ponti con la tormentata storia della materia (nella quale le velleità hanno superato quasi sempre le realizzazioni), per cimentarsi in un complesso, ma chiaro, sistema teorico, in cui è visibile, di nuovo, l’influenza dello strutturalismo, soprattutto quello di Coşeriu (un moldavo, come lui, anche se lontano da casa per tutta la vita). All’interno delle grandi partizioni teoriche di quest’opera, che meriterebbero uno studio approfondito, brilla, a un’occhiata di superficie, un’esemplificazione chiara e sintetica. C’è, nella sua scrittura sobria, chiara, breve, uno stile di Irimia, che riconosciamo in ogni sua opera.
Senza conoscere, e sarebbe impossibile, data la quantità dei contributi, tutta la vastissima opera dedicata da Irimia a Eminescu, credo che il suo capolavoro sia l’ancora giovanile Limbajul poetic eminescian, del 1976. L’ispirazione strutturale è qui ancora un’acquisizione fresca, ricca di nuove possibilità, che Irimia sa cogliere a pieni mani, livello per livello (fonologia, morfologia, sintassi, lessico) e in numerosi procedimenti (cioè, come siamo soliti dire oggi tornando ai Greci e ai Romani, “figure”): l’epiteto, la metafora e la similitudine, i campi “imagistici”). Tra le numerose imprese dedicate da Irimia a Eminescu, oltre alle edizioni di opere del poeta e a numerosi saggi su diversi aspetti della sua opera, voglio ricordare la direzione delle Concordanze di Eminescu ( DLPE: Concordanţele poeziilor antume, vol. I-II, 1048 pp., Ed. Axa, Botoşani, 2002 e DLPE: Concordanţele poeziilor postume, vol. I-IV, 2373 pp., Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 2006).
Prima di congedarmi da Irimia, voglio tentare un suo rapido ritratto, chiedendo scusa se esco dal genere codificato del necrologio. Spero che i lettori che l’hanno conosciuto personalmente lo riconosceranno nelle mie parole. Dumitru Irimia era alto e sottile, ben proporzionato. Il suo viso, leggermente irregolare, era incorniciato da capelli grigi che si muovevano spesso sulla sua testa formando quasi un’aureola. Appariva allora simile a uno dei Santi dipinti di Voroneţ o di un altro dei Monasteri del suo bellissimo paese. Come in molti studiosi, un sorriso fanciullesco illuminava a tratti il suo viso, indice di curiosità intellettuale e di letizia. Come tutti i veri professori era, credo, severo, perché la scienza, come sanno quelli che la professano, non fa sconti.
“Ne nascono di uomini in Moldova”, si può ripetere con Miron Costin. Uno di questi era Dumitru Irimia, che lascia un posto vuoto difficile da colmare nella cultura romena.”

Mircea Radu Iacoban: ”Irimia”

Coltul condeierului – „Monitorul de Suceava”, 20 august, 2009-11-20

Anul XIII, nr. 591 (4271)

M. R. Iacoban

Irimia

”De câte ori îmi telefonează o fostă colegă de facultate, ştiu că iar a murit cineva din generaţia noastră. Acum, a rostit numele lui Dumitru Irimia. Mi-a fost coleg de grupă. Şcolirea universitară era lungă atunci (5 ani), răstimp suficient, s-ar zice, pentru a îngădui necesara cunoaştere a colegilor de amfiteatru. Nu-i chiar aşa: a rămas destul loc pentru ulterioare surprize. Mai ales în ce priveşte caracterele, dar şi în teritoriul creativităţii, unde urmau să se afirme şi să se impună colegi cărora pur şi simplu nu li se puteau bănui astfel de disponibilităţi.
Întreg anul de studii, dar mai ales grupa 234, s-a arătat a fi un adevărat izvor de universitari şi de condeieri! Când privesc în urmă, mă îngrozesc cât de săraci puteam fi şi cu cât de puţin ne mulţumeam. Fetele purtau fuste din „americă” (biată pânză rebotezată, apoi, „muncitorul”…) şi aceeaşi bluză mai tot semestrul, iar noi, cu paltoanele taţilor întoarse pe dos, bocăneam pe culuarele Universităţii din botinele cu blacheuri, pingelite şi răspingelite. Revăd şi acum eterna flanelă albăstrie, cu bazoane la coate, a lui Titi Irimia, colegul tăcut şi modest, închis în sine şi puţin comunicativ. Se aşeza, de regulă, în ultimul rând al sălii de seminar, alături de Leon Volovici, care, parcă ceva mai expansiv, se retrăgea şi el repede într-o muţenie deloc „asortată” cu privirile-i ironice şi inteligente.
La cantina „Justin Georgescu” ne regalam cu mereu aceeaşi tocană de cartofi şi cu „crepul” din griş, în tramvai făceam, desigur, blatul şi vara, când nu eram încartiruiţi în cazarmă, săpam cu târnăcopul (tabere de muncă patriotică!) la fundaţia Casei de Cultură, la Motelul „Bucium”, ori la „insula” de la Ciric. Eram, totuşi, veseli şi încrezători. Încrezători în ce? Urma avea să arate. Deloc „fosforescenţii” mei colegi aveau să „explodeze” pur şi simplu în postata cercetării şi a beletristicii.
Când am ajuns să lucrez la „Junimea”, a fost de unde alege! Acolo a debutat Leon Volovici (”Apariţia scriitorului în literatura română”, 1976), Liviu Rusu („Vreme trece, vreme vine”, 1976), Petru Zugun („Unitate şi varietate în evoluţia limbii române”, 1977), Mihai Ursachi („Inel cu enigmă”, 1970, apoi „Diotima”, 1975, „Marea înfăţişare”, 1977). Ceva mai târziu urmau să completeze şirul autorilor de cărţi Adrian Voica, Noemi Bomher, Olga Rusu, Mihail Iordache, Gh. Moldoveanu ş.a.
Aici, la „Junimea”, a debutat şi Dumitru Irimia, cu „Structura gramaticală a limbii române – verbul”, 1976, ditamai cercetarea, cu adevărat exhaustivă, ce avea să dezvăluie puţin bănuita complexitate şi expresivitate a unei simple părţi de vorbire românească. A urmat „Limbajul poetic eminescian”, carte încadrată în colecţia „Eminesciana”, în măsură să atragă atenţia asupra unui tânăr eminescolog ce urma să se impună autoritar în domeniu. Comportamentul său afişa o rectitudine aspră, cu solid temei cărturăresc, învecinată cu o explicabilă incapacitate de a tolera compromisul. Ştiu că şi-a pus (prea) mari speranţe în schimbarea din 1989, că a avut parte şi de deziluzii. N-a fost singurul, dar împrejurările aveau să-i adauge încă o preocupare statornică: Basarabia.
Ultima oară când am vorbit cu Titi Irimia, la înmormântarea dascălului nostru, Const. Ciopraga, mi-a solicitat un text pentru numărul special dedicat de revista basarabeană „Limba română” unui alt mare dispărut, lansat editorial în spaţiul poetic românesc tot de „Junimea” – Grigore Vieru. N-am regăsit numele lui Irimia în sumarul revistei – se vede că Cel de Sus nu i-a mai lăsat răgazul cuvenit… Plecarea lui Irimia spre Eternitate din grădina Casei Pogor, unde a fost condus de aproape toţi colegii din grupa 234 rămaşi în viaţă, este, în felul ei, purtătoare de simbol: un cărturar eminescolog pleacă spre cele veşnice de acolo de unde porni Luceafărul…”

Profesorul și copiii

Profesorul se copilărea, îi plăceau jocurile și copiii. Intra în mintea lor cu pasiune și-i provoca cu inteligență la un dialog copilăresc, dar subtil. Îl revăd, în livada Ipoteștilor, destins, mângâind câinii cei mulți de acolo sau jucând ”de-a v-ati ascuns” cu Andra. Îl revăd, în discuțiile despre Eminescu și Eliade, ”de-a lung de maluri”, în tihna lacului de la Ipotești sau Vorona, senin și împăcat, deja imaginând alte proiecte, niciodata plângându-se de nimic, cu discreția care-l caracteriza.

Primesc de la doamna Irimia aceste fotografii, cărora le adaug și pe ale mele, cu Andra mică.

Dan Hăulică despre Dumitru Irimia

În numărul 44 al revistei ”România literară”, dl. Dan Hăulică publică un portret al profesorului Irimia:

”Plecat dintre noi la 3 iunie 2009, Dumitru Irimia ar fi împlinit la 21 octombrie 70 de ani.
ERA în el o exactitate esenţială, intransigentă, care dă fiecărui cuvînt un preţ aparte. Au invocat-o cei care, la căpătîiul său, mai deunăzi, şi-au luat rămas bun de la unul din întemeietorii studiilor de anvergură asupra limbajului eminescian, asupra moştenirii eminesciene. Li se devotase cu o rigoare nedomolită, punînd laolaltă informaţii filologice foarte acut specializate şi în acelaşi timp o dorinţă, deloc comună, de a depăşi tot ceea ce este finitudine stearpă, tot ce poate să aplatizeze cercetarea. Diogene Laerţiu, pomenit şi în Adela lui Ibrăileanu, tezaur de vivace anecdote, pretindea, despre Epicur, că s-a făcut filosof pentru că era nemulţumit de ceea ce i se părea insuficient în explicaţiile grămăticilor. Voia să ştie mai mult despre haosul la Hesiod, de pildă, şi filologii nu-i dădeau explicaţii satisfăcătoare. Filologia nu poate explica totul, dar trebuie să cate spre înălţimi, „care să dezmărginească”. Expresia, din vocabularul profesorului Irimia, traduce un demers responsabil, la acela care, cu o dragoste şi totodată cu o aplicaţie plină de fervoare, s-a ocupat, ani de-a rîndul, de imensele resurse proprii cugetului eminescian. Ecuaţie majoră, încordînd subjacent înaintarea, metodologia practicată de savantul ieşean o proclama explicit, de pildă în preliminariile la reeditarea biografiei eminesciene a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. O variantă din elaborările Glossei, citată acolo – „Timpul care bate-n stele, / Bate pulsul şi în tine” – ne raportează fabulos faţă de fiinţa lumii. Astfel, problema identităţii pe care o pune studiul limbajului, la profesorul Irimia, depăşeşte cu mult ordinea ontogenetică şi ne aruncă în nişte radicale „straturi de adîncime”: adîncimea limbii, dar adîncime, totodată, a situării noastre ontologice.

S-a arătat ochilor noştri, în ultimele săptămîni la Paris, cu ocazia unei expoziţii semnificative, o desfăşurare de opere ale vizionarului William Blake, romanticul britanic, exaltînd, pe bază de amintiri michelangioleşti, între teribil şi sublim, ipostaza creatorului. Imagine emblematică, Uriaşul zilelor, ca dintr-un hublou dintr-o stranie navă universală, înconjurată de nori în mişcare, bătută de vînturi cosmice, se apleacă să măsoare lumea, cu un uriaş compas. Tradiţia aceasta, a demiurgului simţind nevoia să se aplece exact şi eficient asupra lucrurilor, asupra universului care se aşterne sub privirea sa, apare şi în alte efigii, Newton însuşi e redevabil, la William Blake, unei atare posturi. Figurat ca o întruchipare neoclasică, el se apleacă mult înainte, mereu cu compasul în mînă, asupra unei lungi derulări manuscrise, care adună în sine, metonimic, curgerea fără de sfîrşit a lumii. Mi se pare că ideea acestui „strat de adîncime”, care ne obligă şi ne fascinează, în preocupările şi în legatul profesorului Irimia, ţine de o asemenea largă viziune. El a format elevi, le-a insuflat o iscoditoare ambiţie, încît întoarcerea spre paradigmele creativităţii româneşti, după exemplul său, va continua, desigur, să dea roade. Importante îmi apar această atitudine curajoasă, această întoarcere către tot ceea ce poate însemna reviviscenţă tonică în marele patrimoniu. Era o inscripţie în antichitate, pe tabletele de aur orphice de la Thourioi, de pe meleagurile din Magna Graecia, care, în numele celor păşind dincolo, mînaţi de o sete mistuitoare, cerea patetic apa cea răcoroasă din Lacul Memoriei. Aşa trebuie să înţelegem memoria, ca o izvorîre necontenită de puteri, pentru ceea ce avem a întreprinde, nu doar fiecare dintre noi ca ins, izolat, ci toţi laolaltă, ca o comunitate care să-şi merite numele. Acesta este, cred, un îndemn de căpetenie pe care ni l-a lăsat Dumitru Irimia: îndemnul fertil al acţiunii sale – pentru că a fost un om al faptei perseverente, nu numai al demersului speculativ.

Funcţiona în proiectele sale ceva care nu-i reductibil la neputinţa locvace răspîndită şi la noi, impulsionată de exemple internaţionale – Uniunea Europeană şi altele -, cînd a făuri proiecte devine lesne un substitut uzurpator al faptei însăşi. Din contra, profesorul Irimia asocia, de nedespărţit, îndrăzneala proiectului şi plenitudinea faptei. Sîntem aici, sînt şi alţi cîţiva care au beneficiat de acest generos echilibru, în iniţiativa pe care, la Mănăstirea Putna, ne-am îngăduit să o luăm, cinstind amintirea maicii Benedicta, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, şi contribuind şi noi, cu toată modestia, la o pioasă atitudine de reverenţă faţă de geniul care ne rezumă cel mai bine fiinţa, faţă de Eminescu.

Îi aparţinea profesorului Irimia o capacitate de precizie, dibace în a integra pînă şi autoironia. Discreţia lui -nu-i plăcea nicicum să se afle despre suferinţele sale -, discreţia aceasta îţi aduce în minte vorba unui poet contemporan, Nichita Stănescu, – „poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală”; dar asta nu din uscăciune, ci, dimpotrivă, pentru că a contopit-o aşa de trainic cu opera sa, cu această devoţiune faţă de corpul culturii naţionale şi de identitatea naţională, încît, exhibînd-o, i s-ar fi părut o paradă inutilă, o retorică prezumpţioasă, care n-avea ce căuta în raporturile sale cu lumea. Nu şi-a amenajat despărţirea de noi cu gesturi spectaculare ca atîţia alţii, din cei mari ai Antichităţii pînă astăzi, aş spune chiar că a izbutit să proteguie, în transparenţa reflexiunii sale, un fel de zare a unei singurătăţi care să potenţeze nobil tot ceea ce el avea încă de oferit şi tot ceea ce datora oamenilor. Va trebui să învăţăm a face cunoscute asemenea virtuţi.

Nu se înşela deloc doamna sa, Cristina, atunci cînd îmi semnala, pentru valoarea lor premonitorie, pasaje dintr-un text apărut în 1995, în Dacia literară, avînd ca obiect „sfîşierea unei fiinţe umane”, acut sensibilă, aceea a lui M. Blecher, asaltată de un morb neiertător. „Tăcerea asupra bolii era, fără îndoială, un scut împotriva bolii”, gîndea profesorul. „Cuvîntul vorbit ar fi fost interjecţional-mimetic”, faţă de starea în care se zbate făptura suferindă. In schimb, admitea exegetul, la ceea ce îndură astfel fiinţa supliciată, „cuvîntul scris” avea şanse mai adînci de acces şi de captură mai pătrunzătoare. „Cuvîntul scris” i se părea profesorului „cuvîntul care creează, care apără creînd sensuri sau numai căutînd sensuri”; integrînd, prin transcendere, sfîşierile umanului în general. De la romanul lui M. Blecher, Intîmplări în irealitatea imediată, comentariul săvîrşea ca un pas înspre mîntuinţă, invocînd tocmai un dictum eminescian: „Durerea cea mai crudă, cea mai mare/ Aflînd o formă, află uşurare”. Referinţa la funcţia cathartică a actului poetic, impersonal fixată în atare versuri, deschidea acolada unei sesizări perpetuu vitale; oricît de dureroase, încercările aprige găsindu-se consolator prinse în rigoarea expresiei.

O fotografie făcută în ambianţă venetă, la Burano, îl surprindea pe profesorul Irimia cu ochii spre înalt, parcă adulmecînd un apel enigmatic. Deasupra creştetului său e suspendată, şi ne pironeşte, cu mesajul ei curios, o inscripţie bună pentru răscruci metafizice: Calle della Providenza. Retorica se împerechează ades, în Italia, cu nuditatea dezarmantă a datelor curente. Edilii Peninsulei nu ostenesc în a nemuri, prin inscripţii focoase pe lespezi de marmură, locul unde a poposit fie şi o noapte un poet respectabil. Profesorul, care iubea Italia şi-i meditase comprehensiv elanurile de cunoaştere şi împlinire, ar merita să aibă parte, şi el, de asemenea demne menţiuni. Sînt convins că una din celebrările care se cuvin destul de curînd efectuate va fi la Veneţia, unde el şi-a dat fericit măsura, pe plan ştiinţific şi pedagogic.

Unui dascăl nealterat de permisivităţi, la care orice intervenţie fără noimă se dovedea contraproductivă, vreun dezamăgit al acestor cauze pierdute se va fi răzbunat spunîndu-i cu obidă „cuiul”. Anecdoticul, parazitar şi cînd se crede astuţios, agăţat de o verticală oricît de francă, eu nu mă împiedic să-l conduc înspre alte măsuri, legitim echitabile. Nu uit, din însemnările tîrzii ale lui Ehrenburg, această analogie, referitoare la un talent onest ca N. Tihonov. În ierarhia lui morală – scria memorialistul -, peste dezastre şi căderi nemiloase, un poem de tinereţe închipuia nişte oameni atît de tari, încît din ei se puteau face cuie: devenind -explică Ehrenburg – suprem rezistenţi la uzura timpului, de un incorigibil şi trist optimism…

Magistrului neînduplecat, căruia îi evocăm aici prezenţa, nu-i erau totuşi străine mişcări altcum disponibile, contrariind aşteptările rigide. Într-o altă mărturie fotografică, animaţia destinsă a unui amfiteatru, cînd se încheie o dezbatere, îl are în mijloc, în picioare, s-ar spune în postură de seminarizat – căci acceptase convenţia unui joc invers, unde cei care interogau erau studenţii: la Iaşi, în 2003, asemenea răsturnare voioasă, el o întîmpina amuzat, aproape cu un zîmbet de tandră vinovăţie.

Dacă nevoile comunicării pot impune o anume ageră tranzitivitate discursului, Dumitru Irimia nu-i jertfea totuşi lăuntrul auster, oricît de abrupt, al mesajului. Ţintind, înainte de toate, conspectul integru al ideii, îl făcea emergent pînă şi în discuţii ce păreau mai capricios spontane, dar aveau atingere cu termeni fundamentali şi zone nevralgice ale expresiei. Îl regăsesc astfel activ, în ediţia Caietelor de la Putna, dedicată întîlnirii noastre din 2008, purtînd asupra tensiunii dintre etic şi estetic: niciodată désemparé, mereu treaz la tot ce putea salubriza conceptele aduse în discuţie. Îl ajuta misiunea pe care şi-o fixase, tenace logodit cu tainele laboratorului eminescian; în numele ei, refuza drastic, drept o înjosire, supoziţia că limbajul ar fi amoral.

Nu era loc, în această stilistică, pentru ambiguităţi care să balanseze temător gîndirea, după un carusel al conotaţiilor fără vlagă.

Îmi amintesc, eram în prelungirea unor comunicări interesante, încrucişam opinii, în orizontul deschis de expresivitatea eminesciană, – părintele profesor Gh. Popa, prorectorul Universităţii ieşene, Bruno Mazzoni, responsabil al Departamentului de Limbi romanice de la Pisa, Decan acum la acest străvechi aşezămînt academic, Teodora Stanciu, de asemeni, care a conceput îndrăzneţ o emisiune radiofonică de continuitate, urmărind coerent raporturile între etic şi estetic. Comentariile ne erau mai degrabă convergente, vizau o axiologie care să reunească superior Binele şi Frumosul. În căutarea unui pivot vrednic de atare năzuinţe, Dumitru Irimia nu se rezema pe vreun arbitraj cu efecte compozite; la el, din contra, rîvna investigatoare implica, frontal şi neted, o fidelitate opţională, un exerciţiu de voliţiune, menit să-l conducă din nou, spre a coincide reiterat cu bogăţiile miezului de înţelesuri care se cheamă Eminescu. Culese din acest plonjon incomparabil, evidenţele, limpede interogate, se constituiau în nişte versante cu statut ontologic distinct. Ceea ce ar fi putut trece drept hazard în metamorfozele creaţiei se dovedea alegere cu o intenţionalitate precisă, participînd funcţional, la o construcţie fără scădere. Hieratismul repetitiv din
Luceafărul înălţa etaje de metafizică trăită exemplar, termenii cheie erau semnale marcînd ineluctabil condiţia, cînd fatal umană, cînd ilimitat cosmică, a personajelor. Instrumentul semantic care să definească lumea transcendentului este cuvîntul, transpoziţie gravă a Logos-ului, sublim identificat cu Domnul în Evanghelia lui Ioan. De aceea dialogul Hyperion-Demiurg îl are în centml său („Tu eşti cuvîntul meu dintu”), ca o exigenţă imperioasă, ca o garanţie că se împărtăşesc din absolut, în schimb, dialogul fata de împărat – Luceafăr nu are acces la cuvînt, rămîne la nivelul „uman” şi „prea uman” al contingentului, şi ceea ce mînuieşte el este vorba: „Nu caut vorbe pe ales”. Cum sublinia Dumitru Irimia – nu există în niciuna din variante, şi sînt 20 de variante, o încercare a termenului cuvînt în limbajul fetei de împărat. Confruntarea cu alte limbi romanice, unde etimonul latin care a dat la noi cuvînt a căpătat direct o pondere de reculegere religioasă, devenind convento, spaţiu al recluziunii monastice, confirmă o atare aderenţă fermă la o morală inerentă, pe care profesorului îi plăcea s-o releve în sistemul limbii. Simplificînd, pentru o înţelegere imediată, vom spune, deci, despre cuvînt, – rezuma el – că este „unitatea care înseamnă asta şi asta, plus sacru”; „despre vorbă nu putem spune plus sacrii’, căci ne-ar dezminţi practica însăşi a graiului.

Iar cînd discuţia noastră a luat în considerare raportul dintre parabolă şi palavră, cu inevitabila desacralizare pe care a putut-o opera această filiaţie – şi acest traiect descendent al ficţiunii, profesoral explica simetric: „una e să ai un imaginar cu plus şi alta este să ai un imaginar cu minus”.

Azi, cînd trăim o criză ameninţătoare, de dimensiuni planetare, un sociolog notoriu ca Edgar Morin nu încetează să ne spună că este de datoria noastră de a „locuipoetic pămîntul”, de a nu ne pierde în himere ineficiente, propunîndu-ne, dimpotrivă, să scoatem la iveală grăuntele de lumină al unei mari bogăţii antropologice. în sensul acesta, profesorul de la Iaşi, cu sobrietatea sa inalterabilă, părea totuşi gata, în orice clipă, să ne transmită o atare secretă radioactivitate – care să ne încarce sufletele pe o dimensiune etică, nu numai culturală. Ne rămîn de povestit lucruri de seamă, ce ne stau aproape, tot ceea ce, bunăoară, acest savant inflexibil a făcut în lunile din urmă, cînd se găsea lovit de boală, pentru a continua ceea ce realizăm noi la Putna, nişte colocvii anuale, de o loială decenţă, şi, cu precădere, o muncă de editor pe care el a început-o şi a ilustrat-o sagace, în jurul lui Eminescu – mobilizînd o aleasă aptitudine a nuanţei şi a distincţiilor subtile.

În reuşitele sale sînt lucruri care se vor degaja treptat, o perenitate dinamică, de neconfundat. Un ilustru orientalist, Louis Massignon, spunea că, evocîndu-le, trebuie să apucăm lucrarile „pe axa naşterii lof\ Gîndin-du-ne cu gratitudine la profesorul Dumitru Irimia, să-i slujim amintirea în perspectiva unei asemenea germinaţii intelectuale, salubru refuzîndu-se poncifelor, destoinic dispreţuind complezenţele! ”

Daniela VOINEA: Ecce magister

L-am cunoscut prea puţin pe profesorul Irimia şi numai din perspectiva studentului. L-am întâlnit la examen, fiind, la vremea respectivă, pe rând, indiferentă, leneşă, amatoare de distracţii. Am ignorat legenda lui personală – pentru că toţi aveau una – şi eram sceptică. Se „ştiau” cu exactitate întâmplări din copilăria profesorilor, hobby-urile, ratările lor sau picanterii de prost-gust. Am intrat în biroul evaluării orale cu sentimentul pueril că voi trece examenul şi am ieşit umilită, desfiinţată, zdrobită. Al doilea eşec, la restanţe, m-a debusolat şi mai mult: de data aceasta venea după o luptă şi s-a sfârşit prin aceeaşi capitulare. M-am alăturat colegilor iconoclaşti, privind cu identică răutate mersul lui sprinten prin facultate. Şi apoi m-am apucat de învăţat, pentru prima oară. Informaţii mai memorasem eu de-a lungul timpului, mai citisem din bibliografii. Dar fără metodă şi, mai ales, fără implicare. Am căutat aplicabilitatea ideilor din curs, am scotocit după alte exemple şi, în general, am vrut să lărgesc problema. Am mers la orele de consultaţie şi m-am străduit să înţeleg. N-am mai lipsit la niciun curs din semestrul al doilea. Şi am trecut – cu note mari. Senzaţia la finalul acestui chinuitor drum a fost că nu se evaluau cunoştinţe, ci omul, unghiul pe care-l are. Picasem de două ori la un astfel de test personal dur. Au fost şi norocoşi care au păcălit vigilenţa profesorului, având limitele ei umane. Mă bucur că n-am fost printre ei, adică lipsindu-mă de o experienţă necesară intelectual. Dacă ulterior am reuşit să progresez, să ies dintr-o lâncedă mediocritate şi dintr-o plafonare comodă, îi datorez acestui profesor impulsul, mobilizarea. Acum, că sunt eu însămi profesor, ştiu cât de uşor e să promovezi pe cineva şi cât de greu e să te „răfuieşti”, adică să te implici. Fără acest examen aş fi fost absolvent de litere, cu el am devenit absolvent de studii superioare. Am regăsit cărţile lui D. Irimia în bibliografiile pentru titularizare, masterat, doctorat şi am fost surprinsă de un contact cu idei la distanţă, în timp. M-am descurcat nu pentru că ştiam mărcile stilistice, ci datorită perspectivei culturale pe care o câştigasem prin Domnia Sa. Intenţionam, la un moment dat, să mă întorc în Iaşi şi să-i mulţumesc, să-i arăt că nu-i zadarnic efortul depus. Dar uneori 500 de kilometri sunt exact distanţa dintre viaţă şi moarte, aşa că trimit acest omagiu prea târziu şi prea patetic. Când am aflat de dispariţia profesorului Dumitru Irimia, am tot citit reacţii pe internet şi mi s-a confirmat încă o dată că un om important naşte controverse puternice. Eu nu cunosc decât experienţa mea, una care m-a schimbat, m-a îmbogăţit. Iar dacă valoarea unui om poate fi calculată după iradierea răspândită, atunci poate e suficient ca o singură persoană să fi fost atinsă spornic. Un salt spiritual nu se poate face uneori decât în „regimul terorii”, pentru că ducem o viaţă prea deservită utilitarului, prea superficială în mecanismele ei concrete, fără conştiinţa risipei în cotidian. Aşadar, mi-l amintesc cu verva dezbaterilor savante, ironic, poetic. Avea o memorie fantastică, ştiind ce studenţi frecventau cursurile, ce cunoştinţe reflectau aceste prezenţe şi ce explicaţii aduseseră la consultaţii. Verifica toate acestea cu precizie, personalizat şi, din acest punct de vedere, niciun student nu a fost mai apropiat de un profesor. Urca scările cu o vitalitate care o întrecea pe a celor de douăzeci de ani şi putea fi găsit mereu în facultate. Era exigent, neobosit, spiritual, lucid, rafinat. Poate că idealizez, dar nu oricine merită sau poate fi idealizat. Iar idealul este în sine o realitate în devenire, spunea Nicolae Titulescu.

Dumitru Irimia la Alicante

Oana Covaliu said, on octombrie 14, 2009

Spuneam cu ceva vreme in urma ca la Universitatea din Alicante (Spania) se va organiza in noiembrie un simpozion international care ii va dedica o zi intreaga Domnului Profesor Irimia.
http://www.ua.es/personal/iliescu/simposio/
Fac un apel pe pagina acestui blogg catre toti cei interesati, catre fostii studenti si actualii prieteni, catre cei pentru care Irimia inca mai trimite semne si flori de acolo de unde a plecat, catre cei care cred ca Profesorul merita sa sada cu noio la taclale in toamna blinda a Mediteranei alicantine. Speram ca domnia Sa sa fie invitat de onoare… dar iata ca acum sintem nevoiti sa il chemam si sa speram ca ne aude.

Sint asteptate, dorite si binevenite evocari, analize ale Operei sale, recenzii la cartile Domniei Sale; fotografii si autografe, inedite.
Va rugam sa ne trimiteti opiniile, ideile, parerile si amintirile Dvs la adresa de e-mail lector.rumano@ua.es
Oana Covaliu, lector de limba romana, Universitatea din Alicante, moderatorul mesei rotunde dedicate lui Dumitru Irimia

Interviu

(Dumitru Irimia, Mircea Borcilă și Iosif Cheie Pantea, la Cluj, Festivalul Blaga, 2007; foto: Elena Agachi)

Un frumos interviu cu dl. profesor, de pe site-ul revistei  ”Noi, nu”:

Intrebari si raspunsuri… tarzii…
Marţi, 18 August 2009 00:11 Valentin Marica

In memoriam prof. univ. dr Dumitru Irimia
Interviu realizat cu puţin timp înainte de moartea prof. univ. dr. Dumitru Irima

Domnule profesor Dumitru Irimia, pentru că sunteţi atât de bogat în Eminescu, vă întâmpin, la Târgu-Mureş, cu versuri din Scrisoarea II : Iar în lumea cea comună, a visa e un pericul, / Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul. Cum să vorbim astăzi despre Eminescu să nu fim ridiculi?
Să vorbim despre Eminescu dinlăuntrul lui. În măsura în care am înţeles exact ce a făcut Eminescu pentru identitatea românească şi ce poate face poezia eminesciană pentru a găsi răspunsuri la întrebările fiinţei, esenţa poeziei eminesciene fiind încercarea de a găsi răspunsuri la o serie de întrebări ale fiinţei aflate în faţa lumii, a societăţii. Versurile pe care le-aţi citat reprezintă omul în faţa societăţii care întotdeauna a ridiculizat, să spunem, pe cei care stăteau în lumea visului sau întemeiau lumi de vis. Dacă vrem să ne aşezăm bine faţă cu fiinţa lumii, ceea ce este cel mai important lucru, atunci să continuăm a visa. Putem afirma că acea cheie a visului prin care se găsesc unele răspunsuri la întrebările noastre grave este universul poetic eminescian.
Veniţi din Iaşul vechilor zidiri ( este un titlu de carte!). Cât de noi sunt vechile zidiri, între acestea zidirea Eminescu?
Întrebare grea. Aş spune că există în Iaşi şi noile zidiri, în sensul unor căi pe care un grup de împătimiţi în Eminescu le caută; căi de acces la lumea eminesciană. Aceşti împătimiţi sunt de două categorii. Unii care se formează, studenţii, şi unii care sunt formatorii, profesori şi cercetători. Este o zidire nu de foarte multă vreme. Nu ştiu ce înseamnă 30 de ani, ca să numesc una dintre zidirile pe care le consider de importanţă maximă, pentru că formează tineri, Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, organizat la Iaşi din 1974, fără pauze, cu toate revoluţiile şi postrevoluţiile. La Colocviu se întâlnesc studenţi din toată ţara, cu punctele lor de vedere, mereu altele. Aceasta este mereu noua zidire Eminescu, fiecare generaţie venind cu modul său de a-l citi pe Eminescu şi suntem fericiţi că de un număr de ani pot participa şi studenţi din Cernăuţi, Bălţi şi Chişinău, care, v-o spun cu toată sinceritatea, se ridică la nivelul studenţilor din România. O spun, acum, cu toată gravitatea, ei s-au format în bună măsură şi în aceste întâlniri ieşene.
Cealaltă zonă, a maturilor sau pre-maturilor, încercăm să intrăm în creaţia eminesciană prin proiecte. Am conceput Dicţionarul limbajului poetic eminescian, unde se adună toate unităţile lexicale – leme- şi toate variantele – ocurenţe- din poezia antumă şi postumă, o cercetare care lipsea culturii române. Într-o apreciere din România literară, Solomon Marcus spune că acest dicţionar a salvat onoarea Iaşului, căci Iaşul, ca cetate culturală, a cam uitat de Eminescu. Instituţii care au în esenţă preocuparea de a promova valorile naţionale au uitat de Eminescu. Nu ştiu să fi auzit în anii din urmă că cineva ar fi organizat vreo întâlnire Eminescu. Nu! Colocviul Studenţesc Eminescu şi Dicţionarul sunt întâlnirile Eminescu. Desigur, trebuie făcut mai mult. Toate marile culturi au Dicţionare de concordanţe. Există astfel de dicţionare pentru Shakespeare, Montale, Leopardi, Victor Hugo. Pentru România nu aveam. Pe drumul acestui Dicţionar Eminescu, ne-am întâlnit cu Clujul, cu Dicţionarul Fundoianu conceput aici. Dicţionarul Eminescu este o construcţie pe care cineva o spera, profund intrat în această zonă, Petru Creţia. În Testamentul unui eminescolog el aştepta acest dicţionar. Îi spunea glosar. S-a întâmplat…
La această operă capitală vom reveni domnule profesor. Să ne amintim, acum, de Gramatica limbii române, apărută în mai multe ediţii. În prefaţă vorbiţi despre starea de confuzie în care se află scrierea limbii române. Este evident, în ziua noastră, rolul specialistului în rezolvarea problemelor limbii ( universităţile, institutele de cercetări, lingviştii, scriitorii, profesorii de limba şi literatura română)?
Fac o apreciere pentru radioul la care mă aflu : Dumneavoastră puneţi numai întrebări grele… Răspunsul meu este : Nu! Nu pentru că specialiştii nu s-au exprimat. S-au exprimat. Dar, cine a avut puterea de decizie, Academia Română, n-a ţinut seama. Principala problemă care a fost şi a secolului al XIX-lea, când s-a trecut la limba română modernă, e ortografia, ca imagine a omului de cultură. Atunci s-a cerut părerea specialiştilor de la noi şi din străinătate (spre exemplu Alf Lombard) şi s-a dat soluţia cea mai potrivită. Acum s-au amestecat lucrurile. S-a considerat că tot ce s-a făcut în vremea comunismului este o impunere dictatorială ( a venit ortografia cu tancurile sovietice), s-a cedat presiunilor politice, ceea ce e inexact. Această poziţie se manifestă astăzi. Noi, la Iaşi, şi alţi specialişti din toate centrele universitare ne-am manifestat foarte clar poziţia. Constatăm că este o degringoladă în scrisul românesc. Sunt edituri serioase care merg cu două ortografii sau reviste de mare circulaţie, cum e România literară, unde, de asemenea, ne întâlnim cu două ortografii. Aceasta e deruta cea mare. În întâlnirile pe care le-am avut, ultima – o Conferinţă Naţională, a 10-a ediţie, am propus să se formeze un colectiv de specialişti din toate centrele universitare din România, dar şi de la Chişinău şi Cernăuţi, şi să se constituie un fel de compromis. Ce facem? Respectăm o lege lingvistică – o singură literă pentru un singur sunet – sau înţelegem şi faptul că scrisul este în bună parte o convenţie, ne apropiem mai mult de latină (deşi nu este adevărat!), dar să spunem că putem conveni asupra scrisului tradiţional cu â din a; căci aceasta e problema. Aceste lucruri trebuie decise de specialişti, nu dictatorial. Academia care a provocat dezbateri, la toate răspunsurile primite nu a reacţionat şi deci nu şi-a schimbat poziţia. Mai derutant, cei care impun această ortografie invocă nume de mari personalităţi, dar le invocă în fals. Nici T.Maiorescu, nici S. Puşcariu n-au susţinut această ortografie. A apărut în România literară (am şi dat o replică), într-un articol intitulat De ce scriu cu â din a, afirmaţia că aşa a scris Eminescu. Fals. În vremea lui Eminescu se dezbătea ortografia. Este evidentă ediţia Maiorescu unde â-ul acela era şi e şi o, depinde de unde venea; ventu etc. Aici e un fenomen românesc, din păcate. Poate că ne vom debarasa de el. Aduc nişte oameni în faţă, spun că ei susţin asta, că aşa a scris Eminescu şi aşa trebuie să scriem. Numai că în manuscrise sunt semne cu î din i, unde se vrea â din a. A se vedea procesul-verbal al unei şedinţe Junimea.
Continuu domnule profesor să vă adresez întrebări. Eu continuu… Am greşit cumva?
Nu! Dacă vrem să mergem pe legile care spun că scrisul trebuie să corespundă sistemului limbii. Sistemul limbii române îmi spune că am (desinenţă) la persoana I u ( în Transilvania eu lucru), iar la persoana a II-a i : tu lucri. Am nevoie de această opoziţie, indiferent de cum pronunţă majoritatea populaţiei. Am un sistem al limbii care funcţionează pe bază de opoziţii, iar opoziţia în limba română este sau o (zero) cânt-cânţi sau u-i, din motive fonetice, (aflu-afli).
Aşadar, continuu să vă adresez întrebări. Ce este ortografia raţională? În controversa cu reforma ortografiei, aţi introdus această sintagmă.
Ortografia trebuie să fie raţională, cum sintaxa este raţională. Ortografia raţională este cea care respectă legea de care vorbeam anterior. Dacă vorbim de scrierea lui î cu litera a sau cu i, trebuie să ţinem seama de vocabular, pentru că există familia de cuvinte. Există un joc în limba română între î şi i. Spun vânzător şi spun a vinde. Pe a vinde l-am scris la i, pe vânzător l-am scris la a. Dacă am vînzător cu î din i, cei doi stau aproape; aşa e alfabetul limbii române. În Dicţionarul lui Scriban ( apropo de ortografia adusă de comunism, Scriban era legionar) e scris cu î din i, justificând că e cel mai aproape de rostire. Dacă dăm dreptul raportului dintre fonologie şi fonetică, atunci î şi i sunt cei mai apropiaţi. Lucrul acesta l-a spus şi Lombard, bun specialist în românistică. Raţiunea este ca scrisul să corespundă opoziţiilor din sistemul limbii. Tot ce vine din afară, cu subiectivitate, trebuie părăsit.
În scrierea lui sunt-sînt, problema raţionalităţii are alte aspecte. În primul rând că aici nu avem o problemă de ortografie, ci de limbă. Evoluţia de la latină la română este sint-sînt, nu sint-sunt. Dar, dacă s-a dat câştig de cauză unei perspective culturale (poetice) şi sună mai bine (cred că din Transilvania vine forma), convenţional putem recurge la sunt din acest motiv. Dacă ne întoarcem la Eminescu, vom vedea o grămadă de licenţe poetice. Rimează sînt cu sfînt ; sunt cu sfînt nu mai rimează. E un raţional la care a ajuns un imaginant (poezia e imaginantă) şi atunci nu putem rupe un principiu, al muzicalităţii eminesciene, care s-a întemeiat pe realitatea lingvistică.
Cu voia Dumneavoastră să rămânem la Eminescu…
Rămânem la Eminescu!
În salonul exegezei eminesciene, pentru că acolo e locul Dicţionarului limbajului poetic eminescian. Un repertoar complet al tuturor cuvintelor şi expresiilor folosite de Eminescu, spunea Petru Creţia, ar fi încă un document al geniului. Coordonaţi acest Dicţionar, prin Catedra Eminescu de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi. Dicţionarul are toate exigenţele lexicografiei poetice. Aţi lucrat pentru cele 8 volume din 1995?
Din 1994. Am început ca benedictinii, fişând, apoi am descoperit un program la Cluj. L-am întâlnit pe regretatul profesor Marian Papahagi, mi-a spus să facem o convenţie de colaborare, „restul e treaba Dumneavoastră….”. S-a rezolvat într-o zi. Au apărut pe urmă nenumărate probleme, pentru că programul de la Cluj era făcut pe modelul limbii române moderne şi atunci nouă ne-a dat vreo 300-400 de pagini în nerecunoaştere. Am luat din nou legătura cu colectivul de la Cluj, doi lingvişti şi doi informaticieni, şi am adaptat preocupările lor la exigenţele limbii lui Eminescu. Aşa am mers mai departe. Cu puţini oameni. În Italia există un Centru Naţional de realizare a acestor lucrări, cu implicarea tuturor universităţilor. Noi am lucrat cu puţini oameni, dar cu enorm de mult entuziasm. Am avut acest noroc de a mă înconjura de tineri care au înţeles că Eminescu trebuie pus pe masa aceasta europeană, ca Montale, Byron etc. Am gândit diferit de toate celelalte dicţionare care se limitau la termeni ( era comod pentru calculator). Am considerat că este foarte important să reţinem şi expresia pentru că ea decide sensul. Am notat cu caractere diferite, să spunem, ceea ce. Nu puteam lăsa ceea într-o parte şi ce în altă parte, dacă ceea ce e o unitate. Pe lângă acest element nou, cuvinte şi expresii, am considerat necesar să încercăm şi formele analitice ( alte limbi au şansa de-a avea forme sintetice). Am scris cu bold am cântat, nu numai cântat, în felul acesta cine are în faţă o pagină a Dicţionarului poate observa şi bogăţia lexicală şi variaţia morfologică. Apoi am intrat (acolo pot fi şi elemente de subiectivitate) şi la sens. Spre exemplu umbra. Una este umbra din Călin , alta din Umbra unui castel, şi atunci am notat umbra 1, umbra 2 , fiecare dintre aceste unităţi lexicale cu sensul ei. Alt sens, nu polisemie. Polisemia am lăsat-o la locul ei. S-a muncit serios. Au fost şi scăpări. La fecioară, bunăoară, una e fecioara, alta Fecioara Maria. Trebuie făcute distincţiile între domn şi Domnul Iisus. Dar sunt mai puţine lipsurile decât împlinirile. Deocamdată e numai poezia. Lexicul eminescian e extraordinar de bogat şi în zona cealaltă, a publicisticii şi a prozei. Marea bogăţie, cu totul excepţională, de altă natură, în sensul implicării întregii vieţi sociale, este îm publicistică. În poezie ne ducem în adânc, dincoace ne ducem în larg. Altceva, ce nu există în alte dicţionare… Am dat şi lectura noastră sensurilor poetice. I-am adăugat Dicţionarului a doua componentă, Semne şi sensuri poetice, cu volumul I , Arte ( termeni ce ţin de cânt, cântare, a cânta, mărci definitorii pentru universul eminescian) şi volumul al II-lea, Elemente primordiale, pornind de la o înţelegere a felului în care se construieşte creaţia eminesciană pe principiul muzicalităţii : muzicalitatea din filozofia antică, a muzicii sferelor, şi muzicalitatea din mitul lui Orfeu, aceasta marcând profund creaţia eminesciană. În armonie stă condiţia tragică a fiinţei. Recunoaştem în universul eminescian întemeierea lumii semantice, după cum credeau anticii că e întemeiată lumea, pe cele patru elemente primordiale, apa, aerul, focul şi pământul. Întrebarea care se pune : există aceste elemente, dar cine le face să se întâlnească între ele? Întâi iubirea, în sensul cel mai profund, iubirea sacră şi iubirea umană, şi cîntecul – înţeles ca fiind creaţie şi asumare a tragismului. Am sugerat diferite chei de lectură. Să sperăm că vom merge mai departe şi că vom avea şi cititori.
Critica literară va folosi Dicţionarul…
Când s-a auzit de el (au fost dificultăţi de difuzare) a fost cerut. A ajuns la Academie, la Institutul de Lingvistică. Cei de acolo au spus : pentru noi e fundamental. Sunt elemente importante pentru cine vrea să cunoască limba română în profundul ei. Dacă luăm o singură pagină din Dicţionar, te uimeşte câtă deschidere semantică are. Putem face comparaţii. Să luăm pagina despre murmur, murmurul mării, murmurul lumii , şi să luăm Dicţionarul-tezaur , să vedem ce spune acesta la murmur. Nu există această întâlnire – cea mai profundă – murmurul lumii. Lingviştii nu s-au dus la Eminescu direct. Acum îl au de-a gata, dacă-mi permiteţi…
Tudor Vianu mărturisea că fără să privească indicii de frecvenţă ai cuvintelor, n-ar fi scris Expresia juvenilului la Eminescu.
Dicţionarul, pe lângă leme şi ocurenţe, are o parte finală cu frecvenţe, un indice alfabetic al termenilor, după care urmează termenii în ordinea frecvenţei generale şi în ordinea frecvenţei în interiorul categoriei lexico-verbale.
Se poate numi Dicţionarul şi testamentul eminescologului Dumitru Irimia?
Proiectul, dacă vreţi. Sigur, vreţi să mă raliaţi la Petru Creţia. În Testamentul lui sunt direcţii importante, pe care, din păcate, mi-e teamă, cultura română nu mai este dispusă să meargă. Prima dintre ele ar fi regândirea ediţiei critice a lui Eminescu, acum când avem toată opera în faţă – este şi facsimilată – putem vedea mai bine greşelile iniţiale , când s-au legat manuscrisele, putem corela mai bine poemele între ele, putem vedea şi dacă Petru Creţia avea sau nu dreptate în reconstituirea unor poeme. În ce mă priveşte, mă bucură această apropiere pe care o faceţi. L-am cunoscut şi personal pe Petru Creţia. Dacă reţinem din Testamentul lui şi nevoia de erediatate, adică nevoia de continuare ( orice testament implică acest lucru), m-aş bucura ca societatea românească să ia această deschidere pe care o face Petru Creţia, în abstract, să spunem, şi, în concret, deschiderea pe care o facem noi la Iaşi. Nu eu, ci colectivul cu care m-am înconjurat. Dacă societatea românească va ânţelege că trebuie să meargă pe acest drum, atunci să-l luăm aşa, dar şi cu altă adăugire : nevoia să se ocupe cineva de marii creatori. O spuneam acum 40 de ani. E nevoie de o ediţie critică Blaga cu un Dicţionar Blaga, o ediţie critică Arghezi cu un Dicţionar Arghezi etc.
E marea răspundere intelectuală. Iar noi ne pierdem în nimicuri. Aţi colaborat cu Memorialul Ipoteşti, la început, în scrierea Dicţionarului. Acolo unde intrăm şi ieşim din poveste… La Târgu-Mureş veţi vorbi despre poveste – semn poetic esenţial.
Plec de la ideea că povestea e semn esenţial şi ca semn şi ca spre ce trimite. Cum este povestea în general, dar şi cum este atmosfera când se povesteşte, cum e starea fiinţei când cineva povesteşte. Astfel, din poveste se merge spre alte semne. Voi invoca beduinii povestind în Egipetul. Ei povestesc în nisipuri şi văd steaua magilor. O puteau vedea dacă nu se povestea? Povestea are această capacitate de a deschide fiinţa umană. Povestea e cheia pentru deschiderea fiinţei noastre spre accesul la lume. Dacă beduinii nu povesteau, nu aveau acces la steaua magilor care duce spre Iisus. Eminescu are o pagină excepţională despre schimbările produse între perceperea sacralităţii lui Iisus şi pictarea imaginii lui Iisus în poezia Dumnezeu şi om, unde artistul vechi avea intuiţia sacrului, pe când artistul contemporan face un desen, ieşind din poveste. Acesta e sensul întâlnirii pe care o aştept cu drag. Prima bucurie este că nu aţi programat întâlnirea în 15 ianuarie…
Există o creaţie, Când crivăţul cu iarna, în care se stă la vatră, se ascultă şi se creează poveşti, declanşându-se imaginaţia. A sta la vatră şi a asculta povestea focului şi povestea altora, înseamnă să mergi mai departe. Ascult povestea şi am ieşit din lumea mea. Nu mai sunt în lumea imediatului. Fac şi o comparaţie cu poezia. Povestea e asemeni poeziei, transcende lumea fenomenală şi putem merge oriunde, dăm libertate imaginaţiei.
Cine-mi va spune povestea pe de rost, scria Eminescu în Melancolie. Aici am putea începe un alt interviu : Cine şi cum spune povestea?…
Vă mulţumesc că m-aţi invitat. Am o bucurie cu totul aparte. Dacă lumea se uită la Eminescu, se uită la întrebările lui şi asta e foarte important. Vă mulţumesc foarte mult!

Elena: nu a fost să fie!

(Dumitru Irimia, invitat de onoare la Cluj, la Festivalul Blaga, 2007, foto: arhiva personală Elena Agachi)

”Domnului Irimia, “un mare boier al spiritului”, ii datorez formarea mea ca om. Mi-a cultivat curiozitatea stiintifica, avea minunatul dar de a vedea acel ceva in oameni, ceva unic si reusea sa il scoata la suprafata. Domnului Profesor i-am datorat ziua de 24 septembrie, cand a avut loc sustinerea tezei mele de doctorat in catedra si o zi din noiembrie, cand voi sustine in public. Dumneavoastra trebuia sa fiti acolo…punctual, ca de obicei… si veti fi in sufletul meu vesnic!”
Fosta doctoranda a Domnului Profesor

Smaranda Ghiță – Laudatio

(Foto: la Cluj, cu cercetătoarea Rodica Marian, la o expoziție prilejuită de Festivalul Blaga, 2007 arhiva Elena Agachi)

Întîlnirile importante ale vieţilor noastre sînt, în bună măsură, inenarabile. Cuvintele spun prea puţin, uneori par să sune nepotrivit, chiar fals. O astfel de întîlnire a fost pentru mine cea cu profesorul Dumitru Irimia, cu care am avut şansa şi bucuria să lucrez o teză de doctorat; e destul de greu, aşadar, să formulez cîteva rînduri care să cadă, aşa cum se cuvine, pe esenţa lucrurilor.

Nu am căderea să vorbesc despre ţinuta ştiinţifică a lucrărilor sale, despre efortul uriaş de a crea Dicţionarul Eminescu, prin care cultura română dobîndeşte unul dintre puţinele instrumente serioase de cercetare a propriilor valori, aşa cum există în spaţii culturale europene cu o tradiţie bine consolidată. Aş vrea să spun doar cîte ceva despre două însuşiri care sînt întotdeauna semnul sigur al unei calităţi umane superioare şi al valorii adevărate: generozitatea şi modestia.
Deşi tot timpul angajat în multe proiecte – poate prea multe, nu s-a cruţat deloc -, profesorul Irimia era mereu disponibil, prietenos, fără morgă, pentru cei care doreau cu adevărat să înveţe; intransigenţa lui faţă de impostură şi stupiditate obraznică era dublată de o generozitate şi atenţie ieşite din comun pentru învăţăceii pe care îi preţuia şi pe care i-a sprijinit necondiţionat. Sînt binecunoscute deschiderea şi afecţiunea specială pentru mai puţin norocoşii confraţi din Basarabia şi Bucovina, care au considerat, pe drept cuvînt, că întîlnirea cu Profesorul a fost pentru ei o şansă providenţială. A sacrificat mult din timpul pe care l-ar fi putut dedica lucrărilor proprii pentru cei pe care i-a ajutat şi i-a îndrumat în diverse feluri.

Nu încerca niciodată să îşi impună ideile, îi plăcea independenţa de gîndire, chiar dacă vedea lucrurile într-un mod diferit de al celor pe care îi coordona; nu îşi recomanda lucrările proprii, nu a vorbit despre titlurile de Doctor Honoris Causa primite. M-aş fi bucurat să văd cum arată textele de Laudatio, a evitat elegant să mi le arate, cu o reţinere care, într-o lume a tuturor orgoliilor şi vanităţilor, pare aproape incredibilă. În prefaţa uneia din ediţiile Eminescu pe care le-a îngrijit la Polirom vorbeşte despre smerenia cu care trebuie să te apropii de un mare creator. E un termen cu o încărcătură mult mai profundă decît modestie şi cred că i se potriveşte nu doar în respectivul context.

Plecarea atît de neaşteptată a Profesorului a îndurerat multă lume; există însă o mîngîiere în faptul că, deşi a fost chemat la Marea Întîlnire mult mai devreme decît am fi crezut, nu a plecat în uitare. A luat cu el o parte din cei care l-au iubit şi l-au preţuit (Gabriel Liiceanu spune undeva că moartea oricărui om apropiat este şi o repetiţie pentru propria noastră moarte), dar, totodată, o parte din el a rămas aici, în fiinţa celor cărora, într-un fel sau altul, le-a marcat existenţa.
Îmi place să îmi închipui că Profesorul s-a întîlnit cu autorii pe care i-a cultivat cu atîta dragoste şi profundă înţelegere: Eminescu, Panait Istrati, Max Blecher, Aniţa Nandriş…şi că se află cu ei într-un dialog nesfîrşit.
Dacă vrem să-l păstrăm între noi, ne putem întreba din cînd în cînd cît din lecţia implicită a vieţii lui – capacitatea de sacrificiu în numele unor cauze care depăşesc interesele mărunte, generozitatea şi simplitatea – am încercat, după puterile noastre, să ducem mai departe.

De ce IRIMIA?

(Dumitru Irimia și cercetătoarea și specialista în Eminescu Rodica Marian de la Cluj – Cluj, 2007; foto: Elena Agachi)
Redau aici superbul comentariu al unei foste studente a profesorului Dumitru Irimia, Ștefana Sava:
”Studenta fiind la Iasi, la Litere, aveam o colega mai … speciala. Ne intrebam toti, fara exceptie, prin ce miracol aceasta fata fusese admisa si cum reusea sa treaca examenele. Era, ca sa fiu clara, la limita deficientei intelectuale. Pina cind, intr-o zi, inainte de examenul de romanistica, cu profesorul Frincu, aceasta fata ne-a explicat ca 100 de dolari rezolva orice examen, cu orice profesor. Si ca acesti 100 de dolari ea ii cistiga intr-o ora. Nu cred ca e nevoie sa fiu mai explicita decit atit, cred ca se intelege cum cistiga fata asta dolarii. Eram toti stupefiati de sinceritatea ei bolinda. Era o fata care nu avea nici un fel de capacitati intelectuale. NU avea nimic. Era un fenomen, si prezenta ei printre noi era greu de explicat. Era greu de explicat si nota ei de 10 la romanistica. Ei da, profesorul Frincu i-a dat nota 10. Eram in sala. Am auzit-o mormaind …nimic. Fara sa roseasca, fara sa para nici macar un pic jenat fata de ceilalti studenti care isi asteptau rindul la examenul oral, profesorul Frincu i-a dat nota maxima. Nu-mi venea sa-mi cred ochilor si urechilor. Urmam eu. Imi jurasem in sinea mea ca daca iau 9 las balta facultatea. Am luat …10. Cel mai amar 10 din viata mea de studenta la Litere. M-am resemnat si ma intrebam CINE o va opri pe fata asta. Trecuse de Sorohan, de Dimitriu, trecuse si de toti profesorii de la latina. Imi spuneam ca daca obtine diploma, eu o arunc pe a mea pe foc. Cineva insa, a oprit-o, in sfirsit, in anul IV. Grupa noastra il avea pentru prima data profesor pe Dumitru Irimia, la stilistica. Ei bine, a fost prima data cind aceasta fatuca nu a trecut un examen. Si de atunci nu am mai vazut-o. Profesorul i-a spus clar ca nu are rost sa se mai prezinte in restante. Fata aceea nu a terminat Facultatea de Litere. Profesoruil Irimia a oprit lantul rusinii. Si asta face ca inca mai am diploma, undeva, intr-un sertar.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!”
DE ASTA IRIMIA!!!!